Nu știi să primești daruri, Roxana!

0
193

Vorbe spuse de un bărbat. Nu îmi e amic, nu îmi e prieten. A devenit cunoștință. Un tip foarte isteț, cu ceva experiență în viața profesională și personală. A ști să primești este, probabil, cam la fel cu a ști să dăruiești. Atunci când cineva îți dăruiește ceva, cât de mic, nu contează că vorbim de un compliment sau de un cadou palpabil, dacă nu ști să-ți arăți recunoștința printr-un simplu „mulțumesc”, îi furi celuilalt bucuria cu care ți-a oferit.

Uite, mai demult, mi-a zis cineva la serviciu că am picioare frumoase. În clipa aia, nu am spus decât „Ei, și ale tale sunt frumoase. Nu sunt eu vreun model”. Prin urmare, da, nu prea știu să primesc. Cred că asta vine din copilărie, poate de la părinți, habar nu am. Cumva, parcă mă scuz atunci când mi se face un compliment și simt nevoia să zic ceva la rândul meu în loc să apreciez și să mulțumesc. Mi-e mai simplu să ofer și să fac complimente. Cred că nu este zi în care să nu admir câte o colegă, și să îi și spun, cât de bine arată, ce frumos îi stă părul sau cât de mult o avantajează culoarea rochiei pe care a îmbrăcat-o. Asta pentru că mă uit foarte mult după femei (a se înțelege exact sensul, vă rog 😅). Culmea, ador să primesc, totuși, și să mi se facă surprize. Acum vreo lună, a ajuns la mine la birou un buchet imens de flori. I-am mulțumit din inimă persoanei care mi-a făcut o așa bucurie. Dar omul se aștepta la alt gest din partea mea, ar fi vrut mai mult decât acest simplu cuvânt. M-ar fi vrut pe mine. Or eu, ca să-mi las sufletul în mâinile unui bărbat, a devenit mai dificil decât orice altceva.

În anii care au trecut, viața mi-a cam dat de înțeles că darurile se plătesc, sub o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu. De aceea, atunci când cineva îmi oferă ceva mă simt datoare să dau și eu.

Mai puțin în prezent. Nu mă simt datoare față de nimeni cu nimic. Iar singurul căruia știu să-I mulțumesc din toată inima, este El, cel căruia nu uit să mă rog seara, folosind cele trei „cuvinte” magice: Mulțumesc, Iartă-mă, Te rog.

În ultima vreme, am cunoscut oameni prea buni, prea cu drag să mă ajute necondiționat, dispuși să ofere din timpul lor pentru a mă îndruma în ceea ce ne dorim cu toții: evoluție. Eu nu sunt obișnuită cu astfel de persoane. Nu știam ce înseamnă să primești ajutor fără să oferi ceva la schimb. Iar în perioada asta m-am surprins pe mine însămi să văd că pot să absorb tot ceea ce primesc, tot ce e nou, cu multă recunoștință. Din cauza vulnerabilității, a sensibilității pe care (încă) o am, parcă simt că-mi dau lacrimile și am zis atâtea mulțumesc-uri în ultima săptămână și știu că singurul mod prin care pot aprecia cu adevărat ce mi se oferă este să muncesc în continuare. Pentru un vis, deși încă nu am descoperit cu adevărat care este acela :).

LĂSAȚI UN MESAJ