Unu

Stăteam ghemuită pe patul din camera mea violetă şi revedeam scena: prietena mea și-o trăgea cu iubitul.

Cu iubitul meu.

Voiam să fiu singură. Doar eu și sufletul meu făcut harcea-parcea. De fapt, nici nu mai puteam vorbi despre durere. Probabil că așa se simte un nefericit care tocmai a călcat pe o mină. Ori a fost îngropat de un obuz. Sufletul nu i s-a scurs de tot, e liniște, nu mai aude nimic, dar nu poate mișca un deget.

În mod normal, după un mic scandal cu iubitul nu te deranjează dacă dă fuga la o bere cu prietenii. Nici măcar dacă știi că o să se lungească până spre miezul nopţii, întinzându-se la jointuri şi shoturi de tequilla. Poate îți dorești să fii singură. Să asculți Zaz sau, dimpotrivă, Red Hot Chili Peppers, să faci inventarul garderobei de primăvară și să-i arunci la gunoi lucrurile împrăștiate prin dormitor.

Ei, n-am apucat să mă gândesc la asta că m-a sunat maică-sa şi m-a chemat la ea. Tipa mi se părea super-tare, ca toate mamele de băieți care arată ca o soră mai mare și nu se bagă să-i ordoneze viața progeniturii, ci doar vor să fie prietene. Eram… prietene.

Mi-am pus geaca și am ieșit îmbrăcată aşa, îmbrăcată în colanţi şi tricou, cu mobilul într-o mână și cheile mașinii în cealaltă. Totul era murat și ai fi zis că toți piloții au ieșit să-și facă tura de sâmbătă seara. Am ajuns, m-am învârtit un pic pentru un loc de parcare. Erau ocupate, aşa că m-am dus în spate, unde ştiam că e mai liber. Aici am văzut maşina lui Bobi, dar nu mi s-a părut nimic în neregulă. De obicei, nu se duce la băut cu mașina. Toate bune, numai că m-am apropiat. Și atunci mi-am dat seama că maşina lui se mişca! Șocată, am coborât şi m-am apropiat cu teamă, tastându-i rapid un mesaj iubitului meu. După care am auzit semnalul pe care îl scotea telefonul lui când primea mesaje de la mine. La început n-am văzut bine. Pe urmă am crezut că nu văd bine. Eu mă uitam la ei și ei la mine. Păreau speriați. Mai speriați decât mine. Olga şi-a dus o mână la gură. Cred că a strigat ceva, iar atunci a apărut moaca stupefiată a lui Bobi. Era pe jumătate dezbrăcat, cu gura căscată de parcă ar fi țipat. Mut! Parcă urmăream un film alb-negru, dar fără sonor.

M-am întors la maşină și am demarat. Când am ieșit din parcare l-am văzut în oglindă. Se dăduse jos, în boxeri, și se uita după mine, cu o mână în cap, ca un idiot!

Parcă aveam creierul amorțit. Se zice că psihicul uman face timpul să explodeze în jurul unui eveniment șocant. Şi atunci ai impresia că un accident durează o veșnicie, iar înainte și după el n-a mai existat nimic. Nu-ți amintești să fi existat ceva. Totuşi, ce bine îmi aminteam evenimentul! Stăteam întinsă în pat și revedeam scena, iar și iar, descoperind detalii noi la fiecare cugetare. În tot acest haos sufletesc, lumina telefonului cu soneria dată la minim îmi fura privirea. Probabil, el sau maică-sa, ori poate amândoi, voiau să vorbească cu mine. Iar eu îmi doream să simt ceva. Ură ori milă ori durere – orice.

Simţeam cum totul venea de-a valma şi am început să plâng. Apoi m-am întors pe burtă și am dat drumul hohotelor. Nu știu cât a durat, dar era al dracului de bine și de rău, în același timp. Durea, dar parcă mă și mângâia. Când am rămas fără lacrimi m-am dus în bucătărie să-mi fac un sandviș. Și deodată, în timp ce tăiam cașcavalul și spălam niște frunze de salată, mintea a început să-mi funcționeze din nou.

Cum putea cineva să fie atât de tâmpit. Cu Olga? După niciun standard nu era mai frumoasă decât mine. Nici mai sexy. Poate îl atrăgea părul ei blond? Ce ar fi putut să fie, de ce să facă asta?

Citisem într-o revistă că bărbaţii inteligenţi preferă lângă ei o femeie cu părul şi tenul mai închise la culoare. Ce ironie! Chipurile, bărbaţii deștepți preferă brunetele.

Ha!

Nenorocitul ăla era iubitul meu. Mă rog, așa crezusem. Iar nemernica aia, prietena mea. Și pe asta o crezusem. Însă când am mușcat din sandviș nu mai credeam nimic. Oftam printre înghițituri și căutam o explicație rezonabilă pentru care alesese să mă înșele cu Olga. Nu știu cum m-aș fi simțit dacă m-ar fi înșelat cu alta, dar ceva îmi spunea că obiectivul lui era pur erotic.

Şi uite aşa am început să plâng iar. Mi-am turnat un pahar de vin și am verificat telefonul. 74 de apeluri nepreluate! Unul de la maică-sa, unul de la Corina și 72 de la el. Și atunci mi-a picat fisa: cretinul era și laș. N-avea curajul să sune la ușă ori să încerce să se apropie în vreun fel.

După care au început să apară tot felul de revelații. Toți nervii din ultimul timp, toate crizele absurde de gelozie, plus serile tot mai dese în care mergea la fotbal sau la bere. Atâtea şi atâtea! Ar fi meritat, parcă, să rămână fără biluțe și, în mod normal, m-aș fi gândit cum să-l ajut în acest sens, probabil că de asta nici nu avea curaj să vină.

Dar mie îmi venea să râd. M-am uitat la poza noastră care apărea pe ecranul telefonului. Mă pregăteam s-o înlocuiesc când a început să sune.

Era Corina, veselă ca o floricică.

— Trebuie să ajungi la mine cât poți de repede, Corina! N-ai idee ce s-a întâmplat!

— Alexandra, ține-te bine!

Poftim! Țara arde și floricica face tumbe. Îmi venea s-o strâng de gât.

— Adrian m-a cerut în căsătorie!

— Doamne, nu pot să cred! Spune-mi tot. Când s-a întâmplat, unde, cum?

Uitasem deja de ale mele. Nu știam dacă să fiu șocată ori plăcut surprinsă de vestea primită.

— Păi… știi că am mai discutat de câteva ori, dar niciodată serios. Vorbeam pe Skype. Deodată, dispare. Fâșâie ceva pe-acolo, apar niște flori de-o parte și de alta, pe urmă capul lui, fix în cameră: „Vrei să fii a mea pentru totdeauna?”. Băi, m-am înmuiat toată!

Dat fiind că era vorba de ei doi, nu mă mai mira nimic.

— În sfârșit, omul s-a hotărât! Felicitări, draga mea!

— Mersiii… Ascultă, în seara asta trebuie să merg la părinții lui Adrian, dar mâine seară sărbătorim, da? Rezerv o masă unde mergem noi de obicei. Întâi ne vedem la restaurant să mâncăm ceva, e bine aşa? Vorbeşte tu cu Olga şi cu Bobi, iar eu o să…

Turuia întruna. Chiar nu știa nimic. Am așteptat să facă o pauză.

— …După ce-ţi închid ţie, o sun şi pe Daria. O să-l chem și pe Doru, şi pe… Alo, m-auzi?

Am oftat.

— Da… Cred că va trebui să petrecem fără ei. Acum vreo oră și-o trăgeau în mașină.

— Băi, eşti nebună?!

—Nu, doar cretină…

— Alex, îmi pare rău, zău! Sunt așa de fericită pentru mine că nici nu mi-am dat seama prin ce treci.

— Mda, cam așa stă treaba…

—Nici nu ştiu ce să-ţi spun, pe bune. Cum dracu’, de când? Povesteşte-mi, vreau să aud detaliile.

I-am spus pe scurt faza. Succint, ca-n filmele mute şi, eventual, proaste.

— Ca să-ți spun sincer, iar acum pot s-o spun, nu l-am plăcut niciodată pe nemernicul ăsta. Am avut mereu impresia că nu e pentru tine. Și se pare că nu m-am înșelat. Caracterul lui mizerabil n-a întârziat să iasă la lumină.

— Mă rog, se însera… Dar de ce nu mi-ai spus-o niciodată? Oare o prietenă nu trebuie să-i dea un ghiont celeilalte când ia o decizie greșită?

— Alex, tu nu asculți nici de maică-ta. De fapt, știi bine că până nu te lovești cu capul de toți pereții nu te simți bine.

— Chiar așa?

— Chiar așa, iubito. Doar nu voiai să ne certăm din cauza unui papițoi. Te uitai la el de-ai fi zis că-i iei măsurile pentru statuie.

— Bine. Să lăsăm asta…

Undeva, în adânc, simțeam că nu spune prostii. Eram chiar eu. În plin avânt, cu capul înainte. Ca berbecii!

— În orice caz, Cori, dacă simți nevoia să zici că sunt o proastă, nu mă supăr.

— Ha-ha! a făcut ea, și vedeam cum își dă, ironic, ochii peste cap. Da, aș putea să-ți spun asta, puişor, dar nu vreau să fac pe moralista cu tine. În plus, ți-am zis de nenumărate ori că e ceva cu Olga asta. Nu m-ai luat niciodată în seamă. Tu visai să te măriți. Credeai că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior.

— Da, Cor… La naiba, am chef să bocesc și să mă închid în casă câteva săptămâni.

— Hai, să nu te aud smiorcăindu-te. Alex, tu nu ești așa! Precis ai consumat un teanc de șervețele. Uite, în seara asta ai voie să fii sensibilă, dar…

— Am devenit o persoană sensibilă de la divorțul părinților mei. Că povestea aia m-a întărit la suprafață, asta-i altceva.

— Alexandra, nu începe! Legi toate dezamăgirile de divorțul ăla blestemat. Ai tăi ți-au fost mereu alături, apreciază asta.

— Da, bine, chiar nu vreau să începem o discuție pe această tema.

— Serios acum, eşti în regulă?

— Încerc…

— Oricum, nemernicii ăia doi trebuie să plătească pentru ce ți-au făcut.

— Crezi că mă pot gândi la asta acum, Cor? Pe bune…

— Pentru asta e prietena ta aici. Vreau ca Bobi și Olga să primească o lecție de care să-și amintească până la sfârșitul vieții lor. Și nu oricum. Trebuie să fie o răzbunare cu stil, grandioasă.

— Nu cred, indiferența mi se pare cel mai bun mod de apărare și de răzbunare.

— Nuuu, Alex! Poate asta și așteaptă ei. Să fie lăsaţi acolo, în zeama lor de dragoste.

— Ha!

— Stai liniștită, mă ocup eu! Crede-mă, aș juca-o în picioare pe Olga. Iar pe ăla… pe… pitecantropul ăla! Aiii… mamă, ce i-aş face!

Făceam ture între hol și dormitor, căutând un obiect de îmbrăcăminte al pitecantropului care să aibă buzunare.

— Nu știu ce să zic. Mă gândesc că poate chiar s-a îndrăgostit de el.

— Tu glumești acum, nu? Stai puțin, chiar glumești! Nu pot să cred că îi găsești scuze.

M-am gândit. Nu glumeam.

— Nu o spun ca o scuză pentru ea, dar știi cum e… până la urmă, nu poți să-i comanzi inimii.

— Hai, lasă-mă, Alexandra, pe bune! M-ai vedea pe mine făcându-ți una ca asta?

— Nu, bineînțeles.

Mi-am amintit că după-amiază îi aruncasem o cămașă în coșul de gunoi de lângă birou.

— Așa o fi…

— Și atunci? Despre ce naiba discutăm aici? Nu avea dreptul și… punct. Dacă s-a îndrăgostit, așa cum zici, ar fi putut foarte frumos să-ți spună, că doar erați prietene.

— Of, Cor, mă doare al naibii de tare. Nu e corect…

— Multe lucruri nu sunt corecte în viața asta și totuși se întâmplă. Astfel de oameni ar trebui pur și simplu îndepărtaţi din jurul nostru. Știi ce, până la urmă, răzbunarea nu e o armă tocmai bună, nici măcar eficientă. Ai dreptate, simpla ta indiferență o să doară și mai rău. Cel puțin pe Bobi. Sunt sigură că el o să încerce să te caute.

— Sper să nu. Chiar nu vreau să-l mai văd. Niciodată.

— Păi, cred că o să dai nas în nas cu el, pentru că sigur va veni să-şi ia lucrurile, mai devreme sau mai târziu. La cât de scârțar e, n-o să lase în nimic în apartament, cel puţin din cele cumpărate de el.

— Mda, ce pot să mai zic… Stai puţin, Cor. Se aud bătăi în uşă. Cred că e el.

— Să nu-i deschizi! a strigat Corina în telefon.

***

Despre autor AICI :).