Am comandat cartea aceasta doar pentru faptul că mi-a tot ieșit în față de vreo câteva ori şi pentru că am auzit numai cuvinte de laudă. O carte pentru intelectuali, dacă vă place cum sună. Eu așa aș denumi-o. Am întâlnit foarte multe cuvinte noi, de care nu am auzit, de folosit nici atât, iar acum îmi pare tare rău că nu le-am notat.

Trebuie să vă mai spun că este o carte provocatoare, deloc ușor de citit. Filosofică, psihologică. Dacă vă spun cât mi-a luat să o termin, poate nu veți vrea să o citiți, însă eu sunt leneșă, am acordat prea puțin interes :).

Am intrat destul de greu în poveste şi m-a prins mai spre jumătate aşa. Însă la fiecare capitol rămâneam cu o idee, cu un citat. Prea frumos a scris această autoare de origine franceză, Muriel Barbery.

„Să trăim cu această certitudine că vom îmbrătrâni şi că nu va fi nici frumos, nici bine, nici vesel. Şi să ne spunem că prezentul e ceea ce contează: să construim acum ceva, cu orice preţ, din răsputeri. Să urcăm, pas cu pas, Everestul nostru personal şi s-o facem în aşa fel încât fiecare pas să fie un pic de eternitate. Viitorul la asta serveşte: a construi prezentul cu adevărate proiecte concepute de fiinţe în viaţă”.

În prima parte a cărții avem două personaje: Paloma, o fetiță în vârstă de 12 ani, care vrea să se sinucidă, și Renée, o portăreasă de 54 de ani. Ambele locuiesc în aceeași clădire, sunt antisociabile și au două pasiuni în comun: cititul și limba japoneză. Deja sună interesant, așa-i? Nu am vrut să fac o recenzie în care să povestesc prea mult din ce se petrece în carte, am preferat să scot câteva citate formate din pasaje mai lungi. O să vedeți de ce :).

Cele două persoane de sex feminin, Paloma şi Renée, se întâlnesc. Și ambele au o persoană de sex masculin în comun: pe Kakuro Ozu , un japonez simpatic, cultivat, rafinat, cu simțul umorului. Finalul este neașteptat, dar rămâi cu un gust plăcut. Gata, nu mai zic nimic, vă invit să citiţi această carte profundă şi impresionantă.

„De fapt, cum se petrece viaţa? Ne străduim vitejeşte, zi după zi, să jucăm rolul nostru în această comedie-fantomă. (…) Folosim o parte deloc neglijabilă din energia noastră pentru a intimida sau a seduce, aceste două strategii asigurând, de unele singure, căutarea teritorială, ierarhică şi sexuală”.

„Eu, Renee, 54 de ani și bătături la picioare, născută în glod și sortită să rămân acolo, ducându-mă să iau cina la un japonez bogat, căruia îi sunt portăreasă”.

„Frumuseții i se iartă totul, chiar și vulgaritatea. (…) Urâțenia, în schimb, e întotdeauna vinovată, iar eu eram sortită acestui destin tragic într-un chip cu atât mai dureros, cu cât nu eram deloc proastă”.

„Doamna Michel are eleganţa ariciului: pe dinafară e plină de ţepi, o adevărată fortăreaţă, dar am senzaţia că pe dinăuntru este la fel de rafinată ca şi aricii, care sunt nişte făpturi în chip înşelător indolente, cumplit de singuratice şi teribil de elegante”.

„Să trăieşti, să te hrăneşti, să te reproduci, să-ţi îndeplineşti treaba pentru care te-ai născut şi să mori. Toate acestea n-au niciun sens, e adevărat, dar aşa stau lucrurile. Această aroganţă a oamenilor de a-şi imagina că pot să forţeze natura, să scape destinului lor de nimicuri biologice… şi această orbire în privinţa cruzimii sau a violenţei propriilor moduri de a trăi, de-a iubi, de-a se reproduce şi de a se război cu semenii lor…

Eu cred că doar un singur lucru e de făcut: să găsim treaba pentru care ne-am născut şi s-o îndeplinim cât mai bine suntem în stare, din toate puterile noastre, fără a umbla după cai verzi pe pereţi şi fără a crede că există vreo latură divină în natura noastră animală. Libertatea, hotărârea, voinţa, toate astea sunt himere. Credem că putem face miere fără să împărtăşim soarta albinelor; dar nici noi nu suntem altceva decât nişte sărmane albine sortite să-şi facă treaba şi pe urmă să moară”.

…Apropo, câte cărți v-ați propus să bifați în 2018? Eu vreo 20. Multe, puține? Am zis să fie o cifră rezonabilă și să fiu sigură că pe cele 20 chiar am să le citesc, dar sper să fie mai multe de atât :).

„Unde se află frumusețea? În lucrurile mărețe care, ca și celelalte sunt osândite să moară, sau în cele mărunte care, fără a avea nicio pretenție, știu să încrusteze în clipă o gemă de infinit?”