Facebook a devenit precum jurnalul nostru de zi cu zi. Sau nu, hai să vorbesc doar în numele meu, că sigur nu scrie toată lumea de două-trei ori pe zi ca mine 😅. Într-o zi, am intrat pe „wall” să caut o postare. Pe lângă articole, am și multe gânduri scrise și expuse pe această rețea virtuală, unde am maxim 20 de prieteni dragi (sunt indulgentă, vă dați seama că n-am atâția🙂).
Și nu sunt singura. Am câțiva amici virtuali (bărbați și femei), care postează de câteva ori pe zi despre orice li se întâmplă în viață. Cealaltă categorie, care doar citește, nu și scrie, mai judecă, din când în când. Ca de exemplu, de ce să scrii despre faptele bune pe care le faci, că alea sunt pentru sufletul tău și nu trebuie să le cunoască nimeni.
Haideți să vă spun ceva. Eu sunt cam sătulă de drame și de mesaje negative. Prefer tot ce e frumos și pozitiv. Asta nu înseamnă că trăiesc într-o bulă de aer și că mă rup de realitate. Pur și simplu, nu văd de ce aș scrie despre mizerii.
Am fost voluntar și am postat, vreme de un an, poze de prin spitalele în care mergeam, unde mă jucam cu zeci de copii, în fiecare miercuri/joi seara. De ce postam pe Facebook? După părerea unor oameni cu minți seci, o făceam ca să mă dau mare și tare, că vai, ce fac eu. De parcă e floare la ureche să te transformi într-un personaj, după nouă ore de muncă.
Nu. Postam toate astea pentru că era un mesaj pozitiv. Scopul nu era reprezentat de numărul de like-uri, ci de numărul de voluntari care mă însoțeau (drept urmare, unii au rămas și azi în gașca respectivă).
Postez despre ceea ce întâlnesc în drumul meu prin viață, de regulă. Nu despre tot, că ar înseamna să trăiesc pentru Facebook :). Dacă dau de mâncare unui sărac, dacă ajut o bătrână, dacă bandajez un câine etc., despre lucrurile acestea, uneori, eu scriu. De ce? Pentru că oricare dintre faptele bune trebuie scoase în evidență pentru ca toată lumea să procedeze astfel. Este o normalitate să ajuți un neputincios. În general, datorită dozei de modestie pe care o am, evit să spun ce fac bine și frumos (pentru oameni, pentru animale, poate pentru țară). Dar scriu despre asta la fel cum scriu și într-un roman, cu diferența că acela conține 80% ficțiune, iar postările mele virtuale – 80% realitate (restul intră la citate, bancuri etc).