Nu știu ce mi-a venit să mă apuc de acest articol, pentru că, la naiba, chiar nu sunt în măsură. Eu chiar nu știu cum ar trebui să mă abordeze un tip în mediul online, pentru că, oricum ar face-o, tot la nelalocul lui mi s-ar părea.

Am dat un exemplu acum vreo câteva luni. Îmi scrie cineva:

Bună

Sunt politicoasă și-i răspund, după care continuă.

Cf frumoaso

Nu tu semn de întrebare, nu tu scris normal, ci prescurtat (am zis AICI că nu suport prescurtările de genul), nu tu virgula (sau trebuia sa apreciez faptul ca nu a scris „frumos-o”?!). Ce poți să răspunzi la întrebarea asta? Ce faci în momentul ăla? Sau în general? Poate sunt… cu mâncarea-n gură, de exemplu (prost exemplu, de altfel, pentru că nu prea stau pe telefon în timpul mesei). Îi arunc omului un „bine” plictisit, doar așa, din politețe pentru faptul că am citit mesajul (mă enervează oamenii care citesc ce le scrii, dar nu răspund – din diverse motive, aberante, dar este enervant, așa că mai bine nu citești; și pentru că ce mie nu-mi place, altuia nu-i face, mă conformez să nu mă comport întocmai, așa că de aceea răspund chiar și când n-am chef să o fac). Îi spun că lucrez, iar el continuă:

-Deranjez? Ne cunoaștem?

Bravo, măi, băiete! Două intrebari intr-una, păi da? Și apoi, pana mea, tu mă întrebi dacă ne cunoaștem în condițiile în care tu mi-ai cerut prietenia?

-Ești din Pitești

Ei, de aici începe să devină o problemă. Mica noastră conversație trebuie să se încheie în scurt timp. Sunt corectă și recunosc: eu nu folosesc punctul în mesaje sau comentarii pe Facebook. Pur și simplu, dacă am o singură propoziție, nu stau să adaug punct. Este prea formal, parcă. Însă consider imperios necesar să folosești toate celelalte semne de punctuație, atunci când e cazul. Poate că am fost insolentă, dar a trebuit să mă amuz nițel:

-Nu știu, mă întrebi? Este o afirmație, adică știi deja? Lămurește-mă :))))

I-am dat și emoticonul de râs. N-am vrut să-l fac să se simtă, totuși, foarte prost :).

Da.

Deci da, mă întreabă omul. Și a pus punct chiar. I-am răspuns și eu scurt, afirmativ. Nu am continuat. M-am oprit aici, iar apoi l-am blocat. Nu am nevoie nici de like-urile lui, nici de mesaje cocalarești, nici să fiu băgată în seamă. Chiar nu. În general, nu răspund la genul ăsta de mesaje. Alteori, așa ceva îmi face ziua mai amuzantă, depinde de starea în care sunt :).

Revenind. Cum abordezi o tipă pe Facebook?

Atât bărbații, cât și femeile se uită la poze, din care reiese aspectul fizic (știu că photoshopul face minuni, dar mă îndoiesc de faptul că cineva poae fi atât de urât încât să schimbe total o persoană). Prin urmare, ești „judecat” după felul în care arăți. Față, fund și sâni (în multe cazuri și înălțimea, care poate păcăli foarte mult în poze). În primă fază. După care urmează comunicarea.

În primul rând, salut-o pe nume. Zău, nu e greu să scrii: „Bună, Roxana”. În cel mai rău caz, dacă nu pui virgulă după „bună”, lucrul ăsta ar putea fi eliminatoriu. Dar nu toate-s nebune ca mine, deci trecem peste :). A-i spune pe nume este o chestie simplă, de comunicare și, oarecum, de apropiere.

Ești, din start, în dezavantaj. Pentru că, spre deosebire de comunicarea face2face, în mediul online nu poți simți ce ton are acea persoană și invers. Nu poți vedea zâmbetul, grimasa, reacția. Replici de agățat sunt cu duiumul. Replici proaste – majoritatea, din păcate. Habar nu am cum ar trebui să vorbești în scris ca să nu o dai în penibil și să fii natural în spusele tale. Ei bine, aici intră atitudinea ta că bărbat, masculinitatea ta. Ai făcut deja primul pas, și anume te-ai băgat în seamă cu ea. Este foarte important să ai acest curaj, pe care, sper, îl ai și în viața reală.

Unii bărbați așteaptă ca femeia să facă primul pas. De ce? De când sunt lumea și pământul, bărbatul este un „vânător” în sensul de „ia ce-i place”. Nu, doamnelor și domnilor, nu ca la curve. Nu este același lucru. Nu plătește nimeni nimic. Este doar o chestiune de tupeu, dacă vreți să o luăm așa. Să îndrănești să o saluți, ce-i așa complicat? Dacă te place (fizic, evident, sau nu, poate din ceea ce postezi – deși aici e alt subiect de discutat, pentru că, deși eu am mai mult de o postare pe zi, când văd oameni care fac asta ca și mine, mi se pare că acele persoane sunt diferite în viața de zi cu zi, nu pot explica lucrul ăsta, însă cred că sunt două variante pentru care cineva vrea să atragă atenția în modul ăsta: ori este interesat să promoveze ceva – o carte, un business, orice – ori vrea să ascundă ceva – o suferință, poate?!), atunci femeia „agățată” va fi pe aceeași lungime de undă.

Haideți să vă dau un exemplu de abordare:

El: Bună, Roxana 🙂
Eu: Bună, X
El: Ce faci?
Ea: Ce fac în momentul ăsta sau în general?
El: Pentru început, sunt curios ce faci acum :).
Eu: Cu treabă, nu pot sta prea mult.
El: Ești la serviciu?
Eu: Da. Într-o scurtă pauză acum.
El: Ok, deci îmi poți acorda câteva minute :).
Eu: Deja ți-am acordat 🙂
El: Și un smile, e ceva ;).
Eu: Nu te lăsa amețit de asta.
El: Nu deloc. Dar m-aș bucura să o poți face.
Eu: Aș putea… să o fac. Dar dacă nu pui virgulă după acel „nu”, n-am să-ți răspund :).
El: Ok, facem și gramatică 🙂
Eu: Dacă e nevoie, facem ;).
El: Când vrei tu
Eu: A, nu sta după când vreau eu. Posibil să nu prinzi vreodată 😅.
El: Ce faci diseară?
Eu: Mănânc, mă bag în pat și citesc.
El: Ce citești?
Eu: Nenea Zorba
El: Aha. Nu am auzit.
Eu: Glumești, nu? Nu ai auzit de „Zorba Grecul”?
El: Ba da, dar m-ai băgat în ceață cu Nenea.
Eu: Hai, serios, de câți Zorba poți să auzi?
El: Așa e. Normal că am auzit.
Eu: Dacă spuneai că nu, îți dădean block 😅.
El: Pierderea ta.
Eu: Ha-ha. Ce aș fi putut pierde eu? Un om care nu a auzit de cartea asta?

Pauză. Și revine după câteva minute.

El: La ce oră scapi de la job?
Eu: Ce relevanță are?
El: În funcție de asta, te pot invita la cină sau la un vin. Vroiam să testez.
Eu: Cele două merg împreună 🙂
El: Trebuia să te faci politician :D.
Eu: Mi s-a mai spus asta :)))). PS: forma corectă a imperfectului folosit de tine mai sus este „voiam” :).

Iar pauză. Iar revine.

El: Îmi placi.
Eu: Așa, hodoronc-tronc, fără să știi nimic despre mine?
El: Știu deja. Ai 31 de ani, ai terminat Jurnalism și lucrezi într-o multinațională.
Eu: Suficient, crezi?
El: Aproape deloc. Dar nu e ca și cum n-as sti nimic :).
Eu: 🙂
El: Propun așa. Ne vedem mâine și mai repetăm timpuri, verbe etc.
Eu: Ok, mă gândesc :).
El: Răspunsul corect era „da”. Nici nu știi câte poți învăța și tu în timpul unei cafele cu mine.
Eu: Nicio experiență nu e în zadar. Dar… nu-mi inspiri nimic, sorry.
El: Totuși, încă vorbești cu mine.
Eu: Ai dreptate. Ciao!

Mă opresc aici. Acesta este un dialog banal. Recunosc, cele de mai sus sunt adunate de pe la „amicii” virtuali, din ce mi-a rămas în minte, iar unele inventate :). Dar este o discuție simplă, naturală. Făra replici gândite, fără ceva programat. Și aici am vrut să ajung. Nu e nevoie să-ți faci nu știu ce texte în minte, ci doar să abordezi cât poți de natural. Dacă lucrurile merg de la sine, bine. Dacă nu, la fel de bine. Are balta pește (=sunt câteva zeci de femei cu care ai putea avea noroc) ;).

 

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ