Pare clieșeic, dar eu vreau doar să povestesc despre o realitate crudă din viața de zi cu zi a multora dintre noi. Mai trist decât asta nu cred că poate exista. Să fii împreună cu cineva, să stați la aceeași masă și să împărțiți același pat, dar să nu vă vorbiți. Fiecare se gândește la ceva în sinea lui. Fiecare are propriile orgolii, fiecare vrea să aibă dreptate, iar dacă nu are, vine cu argumente idioate doar ca să încerce să convingă.

Singurătatea nu este ușor de suportat pentru nimeni (scrie aici o femeie care este singură de vreo doi ani), însă cu mult mai sfâșietoare este aceea când ai un partener. Te uiți în ochii lui și nu vezi nimic. Gol. Blank. Zero. Sau nu, nu te poți uita în ochii lui. Nu-ți poți lua cele câteva secunde din timpul tău și să i le acorzi celuilalt. Acea persoană la brațul căreia ai pășit în biserică.

***
Lui îi place viteza. Ea nu o suportă. El a zis că merge cu 200km/oră. Ea a răspuns că nu-l va însoți și să meargă singur, dacă vrea. Până la urmă, au pornit. El a mers, la început, cu 50-80 la oră, acolo unde zona o cerea.

-Eu ți-am zis să nu mergi cu 200 la oră, nu să mergi cu 30.
-A, nici așa nu-ți convine. Te ascult, uite, merg regulamentar.
-Mergi cum vrei. O faci la ambiție acum. Ca să-mi arăți mie nu știu ce.

***
Lui îi plăcea o melodie. A dat-o mai tare. Ea a dat-o mai încet. El a oprit de tot muzica. Nu și-au mai spus nimic pentru câteva minute lungi. În mașină, o tăcere de nedescris, care mă înfiora. Doar oftaturi și niște suspinuri, din când în când. Și multe gânduri. Cine știe ce era în mintea fiecăruia! Dar ambiția niciunuia dintre ei nu se lăsa mai prejos.

***
Pe la jumătatea drumului, a început să meargă mai tare. Cu 150 km/oră (decent pentru un Mercedes). Tot el a și pornit radioul. În sfârșit, a lăsat din ambiție. Dar nu s-a mai auzit un cuvânt nici de la unul, nici de la celălalt. Câtă tăcere! Câtă durere poate fi în tăcerea lor! Am fost acolo, am trăit-o… Așa tare mă durea și pe mine, de parcă ar fi pus cineva o flacără pe corpul meu, așa de îngrozitor era.

Mă întreb dacă li se face vreodată dor unul de celălalt. Mă întreb cum trăiesc fiecare zi așa. Sunt atât de tineri, oare cât se vor mai putea suporta? Nu le cunosc povestea, relația, știu doar că ea are 28 de ani, el – 30, au fost despărțiți de mai multe ori în cei opt ani de relație, s-au reîmpăcat și s-au căsătorit acum doi ani. Încerc să înțeleg. Dacă există numai răutăcisme, ironii, atacuri le persoana celuilalt, reproșuri, jigniri, certuri, strigăte…, dacă s-a pierdut dragostea, dacă s-a pierdut respectul, ce rost mai are chinul ăsta? Să lupți pentru ce? Pentru că, de fapt, nici nu lupți. Doar te complaci din frica de a nu rămâne singur. Și știu prea bine că ai și teama aceea de a nu oferi explicații celor care vor șușoti: „Cum, un cuplu așa longeviv să se despartă?” Ei, și ce? (zic eu acum, care am depășit toate cele). Și nu au copii. Acelora din categorie „cu bebe” le găsesc, totuși, o scuză. Acolo este înzecit de dureros. Copilul nu știe de mami SAU tati. Pentru există doar mami ȘI tati, prin urmare, alegerea nu-i mai privește doar pe părinți.

***
Au început, deodată, să certe. Subiectul: același. Condusul.

-Întotdeauna mă umilește în fața altor femei, adoră să facă asta!
-Eu sau tu? Tu ești aia care face asta mereu. Cine a început acum, de la cine a pornit?
-De ce pui o întrebare retorică? Mi-ai strigat mereu că eu nu sunt în stare să conduc. Niciodată nu a vrut să-mi dea mașina și să mă învețe, zice apoi ea către mine.
-Înainte să înveți să conduci, trebuie să ajungi la un psiholog.
-Da, eu și familia mea suntem nebuni, zice uitându-se la mine.
-Nu am zis asta. Dacă ajungi la psiholog nu înseamnă că ești nebun, dar tu ai o concepție greșită despre mersul la psiholo.
-Dar de ce nu mergeți împreună? mă bag eu ca musca-n lapte.

Tăcere. El cu privirea înainte, ea – pe geam.

Asta e o banalitate, dar îmi dau seama că s-au adunat multe în relația lor. Personal, empatizez cu ea. Poate că e în natura noastră, a femeilor, să ne înțelegem una pe cealaltă, din priviri, fără să ne vorbim despre asta. Însă el pare mult mai calm. Chiar dacă se comporta copilărește ținându-i isonul, avea totuși un calm care mai tare enerva. Și ironii aruncate la adresa ei. Am simțit așa… că se urăsc. Să ajungi să urăști persoana lângă care ai promis că vei rămâne până la adânci bătrâneți…

Zicea preotul care a oficiat nunta din Mangalia la care am fost ieri că nu poți evita greutățile ce vor veni pe parcursul căsniciei și că, dacă ai iubire și respect, se pot rezolva toate. Este dificil ca un cuplu să mai aibă răbdare în a-și rezolva problemele, să-și dea răgaz, să încerce a se recunoaște. Recomand fiecărui cuplu căsătorit să meargă la biserică atunci când are invitație să meargă la o nuntă și să reasculte acea parte spusă de preot în sfânta Taină a Căsătorie. Să-și amintească de ce și-au unit destinele. Chiar dacă acolo eate spus „ce a unit Domnul, să nu despartă omul…”, nu poți rămâne la nesfârșit în nefericire.

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ