RECENZIE: Cu ochiul în nisipul care mă numără, de Adiel Ștefănescu

Este prima dată când scriu o recenzie pentru o carte de poezie creștină contemporană. Din volumele primite de la Adiel Ștefănescu m-am oprit la acesta: ”Cu ochiul în nisipul care mă numără”.  Am deschis această carte fără să știu ce mă așteaptă și fără să știu încotro mă va duce, nu știam dacă o voi înțelege sau dacă voi rezona cu ea. Ce pot spune sigur este că nu se citește ca o carte de poezie contemporană în sensul obișnuit al termenului. Este o poezie a prezentului, dar nu una construită din revoltă, ironie sau jocuri de limbaj, ci dintr-o succesiune de stări și emoții care te prind pe rând și te fac să te oprești din gândurile tale.

Ai spune că se citește destul de repede, însă vă recunosc că am făcutcâteva opriri, ca și cum fiecare cuvânt ar fi trebuit mai întâi să ajungă în minte și apoi în suflet. Încă de la primele pagini, am simțit că nu este o carte care cere entuziasm de conjunctură. Nu funcționează ca o poezie care te surprinde prin tehnică sau prin efecte de imagine, ci ca una care te obligă să stai, să încetinești și să nu sari peste versuri, pentru că fiecare vers pare mai degrabă o mărturisire decât un exercițiu literar.

Îndoiala ca punct de plecare

Poeziile nu curg liniar. Mai degrabă seamănă cu un carusel de emoții, de aduceri aminte și de momente în care te recunoști fără să vrei, pentru că autorul scrie dintr-un loc în care ajungem cu toții la un moment dat: locul îndoielii. Îndoiala, despre care se spune adesea că este cea mai mare slăbiciune a omului, apare aici ca un început, ca un spațiu din care se naște nevoia de rost și de Dumnezeu, iar această poziționare mi s-a părut printre cele mai sincere pagini ale volumului. Astfel, îndoiala apare ca un prag: din ea se poate naște disperarea sau poate începe credința.

COMANDA CARTEA AICI

 Nu am avut sentimentul că citesc poezie „despre Dumnezeu”. Am simțit mai degrabă că asist la o conversație care nu este a mea, dar în care mă pot recunoaște, pentru că omul care vorbește aici nu vine cu răspunsuri și nu vine cu certitudini, nu folosește formule de credință gata construite, aduce în schimb frica, îndoiala, neputința de a înțelege și dorința aproape copilărească de a fi ascultat, chiar și atunci când nu știe dacă va primi vreun răspuns. Aici, poezia creștină nu înseamnă discurs religios și nici exercițiu moral. Este poezie spusă din fața lui Dumnezeu, în sensul că omul nu vorbește despre credință ca despre o idee, i se adresează direct, fără să predice, fără să ofere soluții și fără să dea lecții.

 Slăbiciunea ca punct de plecare

Credința apare ca un drum pe care omul îl face vorbind cu Dumnezeu, iar versul „tu ești slab” funcționează ca o constatare, nu ca o judecată; din această recunoaștere se construiește totul prin asumarea limitei și a ceea ce se poate face din interiorul ei, fără promisiuni mari și fără demonstrații spectaculoase.

„tu poți numai să iubești,

tu poți numai să crezi,

tu poți numai să speri”

Dumnezeu apare aici ca o prezență care se simte prin tăcere, prin absență și prin căutare, într-o relație care nu se închide niciodată complet și care rămâne, de multe ori, deschisă exact acolo unde omul ar vrea să aibă certitudini. Poezia nu încearcă să explice credința și nici să o facă accesibilă. O trăiește așa cum este: incompletă, fragilă, uneori greu de dus și greu de acceptat. Credința seamănă cu soarele: în fiecare dimineață răsăritul o readuce, iar seara, la asfințit, pare că se retrage, fără să dispară cu adevărat. Rămâne undeva dincolo de privire, așteptând să fie regăsită.

 Materia din care se naște credința

Textele sunt construite din lucruri simple și concrete  (apă, trup, inimă, rană, carne) fără decor și fără metafore spectaculoase, iar această apropiere de materia vieții dă poeziei o gravitate neobișnuită, ca și cum tot ce se întâmplă spiritual nu poate fi separat de ceea ce se întâmplă în corp și în experiență:

„trece apa prin mine

și mă purifică,

îmi trece cuvântul prin inimă

și se sădește în solul ei”

Citind aceste versuri, am simțit că poezia se întâmplă în interiorul corpului, acolo unde credința se transformă din idee în experiență care doare, curăță și lasă urme. Imaginile trimit la adevăr, nu la frumusețe, iar apa, inima și carnea devin locuri în care se măsoară cât poate fi dus mai departe ceea ce numim credință.

COMANDA CARTEA AICI

 Golgota ca loc comun

Unul dintre firele cele mai puternice ale volumului este relația dintre om și suferință, fără a transforma crucea într-un simbol abstract. Golgota nu este o idee, ci un loc comun, împărțit, un spațiu al întâlnirii dintre om și Hristos:

„am fost străpunși amândoi

de aceeași suliță…

crucificați

și înviați”

Aceasta nu este o poezie care oferă mângâiere și nici nu încearcă să transforme durerea într-un argument al credinței. Este o poezie care acceptă că întrebările rămân și că uneori credința înseamnă doar să continui să mergi, chiar și atunci când nu știi exact încotro, chiar și atunci când nu poți face altceva decât să ceri: „cum să-mi câștig veșnicia cerșind-o”.

 O carte care te cheamă să-ți deschizi inima

Cartea nu judecă și nu spune ce ar trebui făcut. Stă lângă cititor și îl lasă să se vadă pe sine, cu eșecurile, cu fuga, cu pierderea speranței, fără să le mascheze și fără să le transforme în lecții: „moare ultima speranță ce învie”. Pentru mine, lectura acestei cărți a fost o experiență de introspecție. Nu m-a făcut să simt că am înțeles ceva în plus; m-a lăsat cu mai multe întrebări și cu mai puțină grabă de a le închide. ”Cu ochiul în nisipul care mă numără” este o carte care cere timp și liniște pentru a fi lăsată să lucreze, nu pentru a fi explicată.

Există poezie a gloriei pământeane și poezie a adevărului. Volumul lui Adiel Ștefănescu aparține celei de-a doua categorii. Versurile sunt construite din elemente primare ale existenței – nisip, apă, vânt, inimă, carne, dor, slăbiciune – iar Dumnezeu apare ca prezență discretă și ca sprijin nevăzut, simțit în mișcarea vântului și în fragilitatea omului, acolo unde poetul are curajul să spună limpede: „tu ești slab”.

Este o poezie care nu ridică vocea și nu cere adeziunea nimănui, ci spune, cu o voce joasă: „aici sunt”. Am închis cartea, dar nu și întrebările despre credință, slăbiciune și felul în care ne putem apropia din nou unii de alții.

Cartea ”Cu ochiul în nisipul care mă numără” o găsiți direct la autor: Adiel Ștefănescu

Alte cărți de la autor: ”Tăcutul cuvânt rostit”, ”Pulbere în mâini de foc”, ”mediocru”, ”Retrospectivă la schimb”.

COMANDĂ CĂRȚILE AICI