3 mai 1986. Trei lecţii de viaţă.

Continui să scriu, ca în fiecare an, trei lecţii dintre cele mai importante pe care mi le-a dăruit viaţa, aşa cum am procedat în 2014 şi în 2015.

Oricât de jos aş fi, ştiu că mă pot ridica oricând

…Iar acesta nu este un citat care doar sună bine. Este realitatea oferită de experienţele prin care am trecut. La finele anului trecut, nu-mi venea să cred că lucrurile care se întâmplau făceau parte din viaţa mea. Atâtea probleme şi încercări la un loc, atâtea lacrimi uscate seara înainte de culcare, atâta suferinţă şi durere, că mă întrebam cum era posibil. Şi totuşi am reuşit să învăţ din tot ceea ce consideram eu că nu era corect, neştiind pe cine să blamez atunci. Erau doar nişte probleme pe care le are orice om în viaţă, nimic atât de grav pe cât vedeam eu la momentul acela. Sunt oameni cu adevărat necăjiţi pe lumea asta, săraci, bolnavi şi uitaţi, iar problemele mele erau mărunte comparativ cu ale lor. Însă aveam nevoie să trec prin toate acele greutăţi şi să învăţ din ele. Ca de exemplu, este prima dată în viaţa mea când ştiu că dacă mâine rămân fără job pot să fac o mulţime de lucruri, fără o investiţie uriaşă şi fără să mă îngrijorez că nu primesc pensie la bătrâneţe (tare asta, ştiu, dar sunt o persoană care adoră confortul şi stabilitatea… asta înseamnă pe termen lung, deşi, culmea, toate deciziile mele au fost luate numai pe termen scurt, nici măcar mediu).

Nu vei şti niciodată în ce domeniu ai talent, până nu încerci

De aceea, este bine ca un copil să fie dat de mic la cât mai multe cursuri educative şi constructive pentru a-l ajuta să ia o decizie în ceea ce priveşte viitorul său. Eu am făcut primele cinci clase la oraş, după care am continuat la ţară, până am terminat liceul. După bac, am dat la o facultate fără să am habar dacă îmi place sau ce anume ar putea să-mi placă. Să fiu sinceră până la capăt, îmi doream să prezint „Surprize, surprize” şi să-i iau locul frumoasei Andreea Marin. Recunosc, nu am făcut nimic pentru a ajunge acolo. Absolut nimic. Nu am muncit şi nu am luptat pentru asta. Ca să-mi dau seama mai apoi că aş fi vrut să fiu „pe sticlă” doar ca să fiu admirată şi să iau un salariu mare, credeam eu, pentru câteva ore de prezentare a unei emisiuni. Naivă, fără cultură, fără prea multă educaţie. Între timp, copila crescută la ţară, cu vacile, porcii şi găinile, bronzată pe câmp şi învăţată cu singurătatea, a început să investească în autoeducare. Drumul evoluţiei mele a fost şi este în continuare lung. Uneori, mă enervez pe mine şi-mi spun că-s grea de cap, dar apoi îmi amintesc de unde am plecat şi la ce nivel sunt azi. Intelectual, mă refer, căci nu sunt nici femeie de afaceri, nici bogată, nici realizată dpdv sentimental. Dar încep să fiu din ce în ce mai mulţumită de mine însămi. Am început un proiect nou, însă voi vorbi cât de curând despre asta (doar un mic indiciu: turbanul din imagine reprezintă una dintre micile mele creaţii). Revin la ce am spus mai sus, chiar nu vei şti niciodată că eşti bun la ceva dacă nu ai ocazia să şi faci.

Încă învăţ să mă iubesc…

Până anul acesta nu am ştiut niciodată ce înseamnă cu adevărat să ai stimă de sine, deşi am mai scris despre asta. Ce înseamnă să te iubeşti cu adevărat. Nici acum nu sunt la nivelul la care să ştiu asta sută la sută. Am dat de pământ cu acea micuţă Roxana care a fost forţată să se maturizeze din timp şi am judecat-o şi biciuit-o fără milă, când vedeam cât de puţină informaţie cunoştea faţă de ceilalţi colegi orăşeni din facultate. Însă cea pe care o privesc azi în oglindă are toate motivele să fie mândră de ea însăşi. O femeie puternică, demnă, independentă, luptătoare, răbdătoare (chiar aşa, m-am întrecut pe mine însămi, nici n-aş fi crezut că pot ajunge să ştiu ce înseamnă răbdarea). Pot spune că „treizeci” este cea mai frumoasă vârstă de până acum. Surprinzător şi pentru mine, care an de an m-am plâns că am mai adăugat o cifră, azi sunt fericită că am împlinit vârsta aceasta. Mă simt mai înţeleaptă, mai curajoasă.

În rest,  nu am schimbat foarte multe. Pe Dumnezeu şi pe mama îi iubesc cel mai mult. Fără ei, n-aş exista. Pe Dumnezeu nu l-am văzut niciodată, dar îi simt prezenţa non-stop. Pe mama o văd, încă de când eram o copilă, o dată sau de două ori pe an, ceea ce înseamnă că sunt obişnuită cu absenţa ei, dar, de asemenea, o simt ca făcând parte din viaţa mea. Sunt norocoasă şi mulţumesc pentru enorm de multe lucruri, chiar şi pentru alegerile pe care le-am făcut cândva, acele alegeri care, poate, n-ar face cinste unei tinere. Dar acesta este cuvântul potrivit, „tânără”. Când eşti tânăr, nu iei chiar cele mai potrivite decizii, însă îţi aparţin, ai liberul arbitru şi eşti responsabil. Mereu am avut impresia că e musai să justific, să înţeleagă restul lumii de ce aşa. Noroc că m-am dat pe brazdă :).

Acum gata cu vorbăria, haideţi cu „la mulţi ani” şi să ciocnim un pahar în cinstea mea. Şi pentru că abia au început Sărbătorile Pascale, şi un ou roşu :D. Eu asta fac, sunt undeva înspre Curtea de Argeş, cu verii mei şi alte rude care, evident, îmi adresează veşnica întrebare: „te mai măriţi şi tu?”. Of, of… :).