Cu ce traume au rămas tinerii din Colectiv

Este un subiect despre care n-aș fi fi vrut să (mai) scriu. Am scris o singură dată despre asta, atunci când s-a petrecut tragedia de la Colectiv, pentru că nu știam ce altceva să fac, în afară de a plânge și a scrie.

Zilele trecute am dat „unfollow” unei amice de pe Facebook. Este una dintre persoanele „lovite” în acel club. A postat niște poze cu ea din spital, de acum doi ani, cu arsurile de atunci. Astăzi sunt cicatrici. Probabil că aceste cicatrici vor rămâne pentru totdeauna pe corpul și în sufletul ei. Nu vreau să știu ce e acolo, ce e în inima ei. Câtă usturime și durere a putut simți. Dar ea vrea ca eu și toți amicii virtuali să știe. Să-și aminteacă, în caz că s-a uitat.

Am avut o perioadă de câțiva ani în viața mea, în care scriam despre probleme și nemulțumirile pe care le trăiam. Dar niciodată nu am transmis lucrurile concret, nici prin cuvinte, nici prin poze. Pur și simplu, sunt de părere că dramele nu trebuie întotdeauna expuse. Mai ales pe Facebook. Personal, recomand psihologul. Atunci când nu reușești să depășești traumele de unul singur, apelează la ajutor. Nu este rușinos, important e să conștientizezi că ai nevoie de acel ajutor.

Poate părea ciudat că nu doresc să mai văd postările acestei persoane. Nu este singura căreia i-am dat „unfollow”. Am dat și dau oricui scrie despre drame. Că a fost bătută în liceu, că a trecut printr-un divorț acum zece ani și ce suferință a fost în viața ei atunci, că a trecut printr-un viol și altele. Nu e vorba că eu refuz să văd lucruri care fac parte din realitatea noastră. Doar că prefer să văd lucruri pozitive, să mă încarc cu tot ce e bun și frumos. Nimeni nu are o viață perfectă. Dacă eu scriu despre cum mi-a îmfrumusețat un nene ziua când am cumpărat merdenele de la el sau că am găsit un buchet de flori pe birou, nu înseamnă că viața mea e roz. Doar redau ce e plăcut și mă axez pe ce e frumos.

Au trecut doi ani…

Doi ani în care cei rămași în viață au încercat să uite și să se vindece. Fiecare a rămas mutilat. Dacă nu fizic, cu siguranță sufletește. Am apucat să văd, până la această vârstă, câteva persoane arse. Nu din Colectiv, ci mai degrabă din spitale, din perioada în care am fost voluntar. E dureros și pentru o persoană care intră în contact cu aceștia, nu doar pentru cei în cauză. Mă doare și acum pentru ce au trăit tinerii din Colectiv. Mă doare ca și cum aș fi fost acolo. Pentru că puteam fi acolo. Si nu, nu se poate uita. Voi aprinde o lumanare ori de cate ori voi avea ocazia. Poate, undeva, ajută…