Dragoste la persoana a treia

Iubire, dependenţă, încredere, trădare, pasiune, romantism, mister. Când există o a treia persoană, ajungi să treci prin toate stările enumerate. Un puzzle frumos colorat, în care te întrebi ce e adevărat şi ce nu.

„Dragoste la persoana a treia” este un film uşor emoţionant. Subiectul e bun, însă nu m-a dat pe spate. Poate n-am reuşit eu să înţeleg foarte bine filmul, destul de psihologic. Dacă n-ar fi fost la un loc atâţia actori buni, probabil că nici n-aş fi ales să-l văd. Liam Neeson, Olivia Wilde, Mila Kunis, Kim Businger, Adrien Brody sau Riccardo Scamarcio.

Acţiunea se derulează în oraşe diferite – Paris, Roma şi New York – însă poveştile reprezintă construcţia în mişcare a unui scriitor american (Neeson). Scriitorul trage la un hotel scump din Paris, pentru a-şi scrie noul roman, unde este vizitat de frumoasa lui amantă (Wilde), o tânără reporteriţă ce cochetează cu scrisul, care îi răspunde la întrebare privindu-l în ochi cu milă  şi ironie: „Ştii de ce ea alege bărbaţi însuraţi? Pentru că nu trebuie să-i pese. Ei nu o pot răni, iar ea poate pleca oricând vrea”. Sunt un pic în ceaţă în ceea ce priveşte relaţia lor. Nu-mi dau seama dacă fetei îi este teamă să se implice şi să-l iubească pe bărbatul trecut de prima tinereţe ori adoptă o strategie pentru a-l seduce şi a se juca cu mintea lui (aceasta apare mai tot timpul dezbrăcată; nu că ar fi o problemă, are ce arăta).

La Roma, un om de afaceri american (Brody) intră într-un „bar americano”, unde este sedus de o frumoasă ţigancă din România (hoaţă, de altfel), rol interpretat de israelianca Atias Moran. Ţiganca pretinde că trebuie să dea 5000 de euro pentru a-şi recupera fetiţa ostatică, însă mai târziu autorul ne ajută să ne dăm seama că românca uită intenţionat banii în bar pentru a-i provoca americanului sentimentul de vinovăţie, acesta dorindu-şi şi mai mult să o ajute, un truc care merge de minune atunci când foloseşti psihologia inversă.

Iar cea de-a treia poveste o are ca protagonistă pe Julia (Kunis) care încearcă să-şi pună ordine în viaţă, după ce a fost acuzată că i-ar fi făcut rău copilului ei de şase ani, acesta fiind luat în custodia tatălui (James Franco), în cele din urmă. Tatăl refuză să o lase să-şi vadă copilul, mai ales că tânăra, acum cameristă la un hotel, are o viaţă dezorganizată şi întârzie la o întâlnire de consiliere.

Filmul este dramatic şi mult prea lent pentru gusturile mele, destul de derutant (abia mai pe la jumătate, aproape de final te prinzi), iar cuvintele „Watch me” se regăsesc în toate cele trei poveşti. Replicile sunt reuşite şi inteligente. Este un film în care jocul de-a cine fraiereşte pe cine continuă până la sfârşit. Dar în mod special este vorba despre singurătatea oamenilor, despre greşelile şi asumările acestora, despre frici, pierderi şi înfrângeri. Mai ales, despre iertare. Fiecare trebuie să se ierte pe el însuşi. Ca în viaţă…