Înger, îngerașul meu…

Nu știu alții cum sunt, încep citind din nemuritoare scriere a lui Creangă, dar eu, fără credință în Dumnezeu, fără cele trei rugăciuni cu care am crescut („Înger, îngerașul meu, „Tatăl nostru” și „Crezul”) și fără iubirea de tot ce m-a înconjurat de-a lungul anilor, aș fi fost nimic pe acest pământ. Singurele dăți în care am îngenuchiat cu adevărat s-au petrecut în Sfânta Casă a Domnului. Iar acelea au fost cele mai liniștite momente din viață. Îngerul meu păzitor mă însoțește peste tot, dar prea puțin mă gândesc la el. Doar în Biserică îmi amintesc că există și că mă ocrotește. Iar fără toate acestea, eu nu știu cum aș fi putut rezista vicesitudinilor vieții…

-Copii, voi spuneți vreo rugăciune? i-am întrebat seara trecută pe prichindeii de la Marie Curie.

-Daaa! au strigat la unison.

Și, desigur, i-am ascultat spunând, încetișor (plină de nostalgie și compasiune), rugăciunea copilăriei mele. Le-am felicitat din inimă pe mămici pentru faptul că nu uită să le însușească copiilor lor noțiunea de religie, iar una dintre ele chiar mi-a spus: „Spaima prin care am trecut azi cu băiețelul meu m-a făcut să cred și mai puternic în Dumnezeu și știu că acolo, Sus, îngerașul lui îl veghează”.

În spitale vezi și cunoști multe povești. Ai nevoie de putere și de credință pentru a le asculta pe toate, altfel, în loc să pleci acasă încărcat de energie pozitivă, vei gândi negativ și că aici există numai durere și suferință. Da, ele sunt prezente; nu vine nimeni la spital de bine sau de fericire; la spital se vine pentru a te vindeca – fiecare cu povestea lui.

Dragi părinți, nu știu voi cum ați crescut, dar copiii merită să cunoască aceste sentimente de bine, de înduioșare și de credință că nu sunt și nu vor fi vreodată singuri :).

Adunate de prin saloane: