Lecţia de română: piure sau pireu?

Când eram eu o copilă și nu aveam acces la informarea online (singurul DEX era o carte mare și groasă, cu coperți tari și pagini negre), mă contraziceam cu oamenii mari care, de asemenea, nu aveau de unde să se informeze și nici nu învățaseră la școală.

Și îmi amintesc că am avut acest exemplu, cu „piureul”, delicioasa garnitură pe care o puneam alături de friptură :). Ei spuneau „pire” sau „pireu”. Eu le explicam că nu e corect, pentru că acest cuvânt provine din limba franceză, de la cuvântul „puree” care, în limba română, se citește cum spuneam mai sus.

Pireu a fost, în trecut, portul Greciei Antice, și este, totodată, un orășel aflat în partea sud-vestică a Atenei, dar și cel mai mare port comercial al Greciei de astăzi. Deci fără nicio legătură cu mâncarea :). Totuși, DEX acceptă ambele forme: „piure” și „pireu” (sau „pire”), acesta din urmă fiind un regionalism, iar fiecare îl pronunță cum vrea, în funcție de zonă. Deci nu este greșit. Este doar o altă formă. DOOM, în schimb, nu „recunoaște” decât forma preluată de la francezi, prin transcrierea fonetică a cuvântului, care are pluralul „piureuri” (pe care eu nu o folosesc niciodată; eventual, spun „două porții de piure, chiar nu văd în ce context ar fi necesar să-i pui pluralul), iar forma articulată este „piureul”.

Prin urmare, vă rog să folosiți varianta corectă (în opinia mea, corectă) atunci când mergeți la restaurant și comandați o porție de piure :). Mulți nu înțeleg de ce este necesar să cunoști limba română. Nu înțeleg că a ști să pui un verb la timpul potrivit te ferește de a face greșeli grave care te-ar putea face de râs în public. Deși verbul s-a rostit și s-a conjugat cu mult timp înainte de a ști că este verb. Imaginați-vă cum ar fi să vedeți acest mail de la copiii voștri:

„M-ă bucur ne spus că ma-ți chemat la interviu. Am să vin ne greșit că mi-ași dorii să fac parte din compania dvs enorm de mult”.

Înțelegeți ce dezastru e acesta?

Dar eu am să tot scriu despre gramatică și despre folosirea corectă a cuvintelor în limba română (deși știu că mi se întâmplă și mie să fac greșeli) până când am să mă plictisesc. Ah, da, până la finalul zilelor mele. Pentru că asta va face parte din viața mea pentru totdeauna. Și încă un „ah” la final, pentru că nu voiam să amestec gramatica în piure, doar că… nu m-am putut abține să nu spun două vorbe și despre ea :).