Nu-mi da drumul…

Nu ştiu dacă mai există femeie ca mine, atât de rea, de posesivă, de nebună, de egoistă, de parşivă, de vulcanică, de neserioasă, fac drame din nimic, scandal din cel mai mărunt lucru, oftez şi mă enervez când nu-mi convine ceva, ridic tonul fără un motiv anume şi fără să-mi dau seama că fac asta, am stări de nervozitate interioară care se manifestă prin izbucniri de tot soiul sau, deopotrivă, printr-o plictiseală gravă.

Mă întreb, uneori, dacă nu cumva mă mint şi încerc să-mi caut scuze pentru atitudinea mea în ceea ce te priveşte. Însă nu mă mint. Aşa văd eu iubirea.

Te-ai gândit că poate aşa ştiu eu să iubesc? Că aşa ştiu eu să TE iubesc? Ei bine, da! Aşa te iubesc eu pe tine: posesiv şi egoist! Dar este iubire.

Tu eşti opusul meu. Tu eşti căldură, iubire, zâmbet, bunătate, înţelegere, mângâiere, iertare, luptă, sacrificiu, încredere, profunditate, maturitate. Eşti minunat, eşti extraordinar! Dar mai ales, pot spune că eşti cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat, pentru că reuşeşti să mă completezi şi să mă înţelegi. Tu eşti omul care nu doar spune că iubeşte, ci o şi demonstrează.

Eu nu pot decât să-ţi spun… să nu-mi dai drumul. Să mai ai puţină răbdare. Pot mai mult de atât. Chiar sunt în stare să iubesc mai mult şi mai profund decât vezi tu azi. Ştiu să fiu mai mult decât o femeie care te aşteaptă cu masa pregătită. Ştiu să mă fac sexi într-un din cămăşile tale şi să mă cuibăresc lângă tine, deşi te-am supărat cu o oră înainte pentru un banal motiv. Ştii că aşa sunt eu, ca un copil mic care nu-şi primeşte jucăria.

Dar sunt deşteaptă, frumoasă şi devreme acasă. Sunt energică, puternică şi feminină. Pasională, romantică şi dulce. (Scuze, din modestie nu scriu mai multe).

Cred că aş putea fi aleasa vieţii tale şi aş putea să te fac fericit. Cred…