Rămas bun, Mădălin…

Prea multe cuvinte nu am. Am fost criticată și jignită pentru postarea în care aduceam un mic omagiu scumpei Mădălina și pentru că mi-am permis să-i duc o floare la îmormântare, luându-mi astfel rămas bun. Însă multă lume nu înțelege că asta este modalitatea mea de a suporta durerea: scrisul.

Mădălin a fost primul copil de la Oncologie de care m-am apropiat. Când l-am cunoscut, nu vorbea cu nimeni, nu zâmbea, nu se juca. Într-o seară, m-am pus în patul lui, am dat drumul la cântecelele pentru copii pe care le învățasem într-un din experiențele pe care viața mi le-a dat, atunci când am fost pusă în postura de mămică vitregă pentru câteva luni, și am început să cânt. Odată cu mine, și-a deschis gurița și, bătând din palme, a început și el să cânte cu mine. Bucurie mai mare ca aceea nu trăisem. Am rămas la el ori de câte ori ajungeam la Marie Curie și ne jucam ce dorea el.

Azi aflat că micuțul Mădă nu mai este. Mă rupe în două. Altceva nu pot spune. Eu așteptam să se întoarcă acasă. Acum câteva luni, un prieten a început să strângă bani și să trimită în cont pentru tratamentul lui, pe care îl făcea în Turcia… Asta a fost o altă bucurie din sufletul meu, și anume că, datorită pozelor de pe Facebook pe care le postam cu Mădă, poze despre care oamenii au spus ca le puneam pentru a mă făli și pentru a arăta ce mare și tare mă cred eu că sunt voluntar, s-a înțeles exact mesajul meu: o cauză nobilă. Dorința de a salva viața acestui copilaș.

Eu nu am mai văzut asemenea copii, precum Mădălin și Mădălin, care să lupte atât împotriva acestei nenorocite boli. „Munca” aceasta de voluntar m-a făcut să urăsc cancerul. Mă mai lovisem în viață de acest cuvânt, dar până aici poate că nu înțelesesem cu adevărat ce înseamnă. Ce poate da și ce poate lua.

Le doresc mămicii și tăticului multă putere, pentru că celălalt copil are mare nevoie de ei. Să reușească a depăși aceste clipe dureroase, să…ce au ei nevoie… 😢.