De cele mai multe ori, am zis că este atât de ușor să arunci la gunoi ce nu mai funcționează, pentru că am devenit foarte superficiali și nu vrem să ne mai batem capul să reparăm, așa cum făceau ai noștri. Ei nu își strângeau jucăriile și nu plecau de acasă după prima dispută. Rămâneau acolo, chiar dacă, poate, se certau, discutau, dezbăteau pe toate părțile, poate nu își vorbeau până a doua zi, dar nu plecau.
Noi, la cea mai mică dispută, gata, plec, nu mai suport!
Acum, că stau și mă gândesc de două ori, la rece, pentru că aștern rândurile aici, nu știu cum e mai bine să procedăm. Să rămânem angrenați într-o relație care scârțâie, o relație în care am investit ani cu bune, cu rele, sentimente, lucruri, poate și bani, sau punem punct, nu mai reparăm nimic și așteptăm noi oportunități?
Nu am copii, dar am fost la un pas de căsătorie, cu inel, cu cerere, cu planuri, cu tot ce trebuie. Am zis „da”. Eram împreună de un an și câteva luni, vreo cinci, parcă. Nu eram îndrăgostită, nu fusesem niciodată, dar îl iubeam într-un fel. Destul de mult cât să mă gândesc la el ca la tatăl copiilor mei, dar nu destul cât să mă văd toată viața lângă el, nu îl vedeam bărbatul meu, iubitul meu, omul meu. Era doar comod și sigur, iar noi, femeile, că recunoaștem sau nu, căutăm siguranța.
Ne-am certat și despărțit la două luni după ce stabiliserăm nunta. De ce? Pentru că lipsea „acel ceva”. Nu intru în detalii, că nu are rost. Am dat acest exemplu pentru că am fost în situația în care puteam să rămân, să încerc marea cu degetul sau să plec, ceea ce am și făcut. Atunci nu știam dacă am făcut bine, m-am gândit că sunt superficială, că nu iau în calcul și părțile bune. Acum, sunt sigură că am ales corect, pentu că, probabil, am fi ajuns tot aici, dar după alți ani de chin și, eventual cu doi-trei copii lângă noi.
Aceasta a fost situația mea, am zis că nu are rost să ne chinuim, dar altfel, personal, sunt pentru luptă, pentru refacere. Anii ăia pe care i-ai petrecut lângă cineva, așa cum au fost, buni, răi, nu pot trece neobservați și nu-i poți arunca la gunoi cât ai clipi. Fii acolo cât crezi că poți și cât simți că poți îndrepta lucrurile, când ești convins că nu mai ai ce face și nu îți mai găsești locul acolo.