România, mon amour

Am fost în vacanță în Germania, după cum știți unii dintre voi (Încă n-am terminat seria de articole cu Stuttgart și împrejurimile sale. În săptămâna petrecută acolo, n-am stat o clipă 😁. Și asta recomand oricui merge în vacanță. Lăsați somnul, aveți timp de asta acasă. Profitați de tot ce întâlniți în viață și luați cu ambele brațe; aveți timp apoi să selectați ce e bun și ce ce nu 😉). Și în alte țări de-a lungul anilor. Am spus, o repet și nu mă satur să scriu asta: indiferent prin ce colț de lume îmi vor ajunge picioarele, poate chiar voi locui vreodată într-o altă țară, cu toate astea am să promovez întotdeauna România. Eu știu că dragostea mea de țară este mică, incomparabilă cu iubirea față de popor pe care au avut-o generațiile din urmă. În majoritatea poveștilor de istorie iubirea era atât de mare încât se putea muri. Și chiar se murea pentru țară. Patria, patriotismul, poporul, toate acestea duceau la o formă de iubire mai presus decât oricare alte iubiri. Voievozii, răniți în luptă, osteniți și dornici să ajungă acasă, se trezeau cu poarta castelului trântită-n nas chiar de doamna-mamă. Asta era iubirea de țară, iubirea de popor. Până într-acolo se mergea.

De aceea, fac și eu cât pot. E puțin, știu. Poate mai puțin decât au făcut cei care au ieșit în stradă pentru a da jos Guvernul. Am spus atunci de ce nu rezonez cu acest mod de a schimba lucrurile. De fapt, nu am avut motive reale. Doar că nu am simțit să fac asta. Faptul că scriu, că promovez țara în care m-am născut și din care spun că nu doresc să plec, faptul că îmi arunc iubirea în scris, e prea puțin. Eu nu schimb nimic. Tot ce îmi doresc prin aceste texte este ca oamenii, ca românii să nu se descurajeze, să nu mai fie atât de urâcioși, cu fețe triste în metrou/autobuz, să vadă acel mic și puțin frumos din jur, să nu își piardă bucuria. Haideți să fim mai mult decât o adunătură de nefericiți. Și mai ales haideți să fim uniți. Străinii în ale căror țări vreți voi să vă mutați sunt uniți. Asta ne lipsește nouă. Suntem prea interesați fiecare de el însuși.

Haideți să ne respectăm și să ne iubim limba. Limba noastră românească, melodioasă și prețioasă ca o comoară, să nu o stâlcim și să nu o batjocorim prin greșeli gramaticale (fie ele scrise la mișto, în ideea că râdem de alții și arătăm cât de proști sunt ei), să nu uităm acest grai matern, să vizităm fiecare cât putem de mult din orașul în care am crescut și în care locuim. Să nu ne uităm pe noi.

O las mai jos pe “Muma lui Ștefan Cel Mare”, una dintre acele poezii care îți fac pielea de găină și când ești copil, și când ești adult.

I

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
– “Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta…
Turcii mă-nconjor…
Vântul suflă rece… Rănile mă dor!”
Tânăra domniţă la fereastră sare.
– “Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
– “Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”

III

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.