Simţeam că mor de dorul meu… :)

Într-un  cotidian în care toate vin de-a valma, abia reuşeşti să mai respiri, darămite să mai şi trăieşti. Uneori, însă, mă ocup de mine și acord timp pentru mărunțișurile vieții care îmi aduc o neasemuită bucurie. Îmi las sufletul alintat atunci când privesc soarele senin cu ale lui raze incandescente, ce-mi mângâie faţa începând cu prima oră a dimineţii. La fel cum, în noaptea minunat de tăcută, mă bucur de stelele înălţate pe bolta cerească, înconjurate de prinţesa celestă, luna, ce-şi spune semeaţă povestea. Această fecioară astrală îmi aminteşte, de fapt, că eu sunt o prinţesă pământeană şi că aleg să trăiesc, nu să supravieţuiesc.

În restul timpului, atunci când urechile mi se dezmorțesc şi încep să audă graiul lucrurilor pe care le las să treacă pe lângă mine, mă bucur de oamenii cunoscuţi şi străini, de la care fur cât pot de mult. Fur energie, informaţii şi tot ce pot încapsula astfel încât să nu risipesc nici măcar o clipă din viaţă. Îmi umple sufletul de drag o bătrânică ce are în privire gingășie, cu chipul ei ce a adunat suferinţe, nelinişti, frământări, dureri, lacrimi şi trăiri fireşti. Şi iau de la ea ce uitasem că am şi eu.

Sunt, carevasăzică, o hoaţă :). Am învăţat-o de la acel omuleţ cu coamă nebună de păr alb şi cu limba scoasă. V-aţi prins, desigur, că vorbesc despre „micul” Einstein, cel care a făcut această descoperire magistrală: „Totul este energie”.

Toate acestea mă ajută să nu uit cine sunt şi de unde mă trag. Azi mă bucur de o mare calmă sau învolburată, dar a fost o vreme când eram mai mult decât fericită că mă jucam şi mă scăldam la gârlă. Azi am un job la birou, dar a fost vreme când şmotruiam şi spălam vase ori mă „jucam” cu bila dând spin la ruletă şi adunând cipurile. Azi sunt liniştită, împăcată şi fericită cu viaţa pe care o am, dar au fost momente în care nu vedeam nici cea mai mică luminiţă să apară. Tot ceea ce m-a ajutat şi mă ajută este acel râs cu poftă venit din prostii, care prostii îmi fac totul în jur să fie mai plăcut. De aceea, eu şi azi, aşa cum obişnuiam şi în copilărie, îmi scot încălţările şi las iarba să-mi mângâie picioarele.

Nu vreau să devin o înnăcrită de viață. Am întâlnit astfel de persoane și sunt urâte, nu au păstrat nimic din ceea ce erau odinioară. Bucuraţi-vă de ce aveţi şi luaţi de la viaţă tot ce vă oferă şi, mai ales, nu vă pierdeţi pe voi înşivă! Poate pare că vă dau sfaturi, dar tot ce scriu, spun şi fac este, înainte de toate, pentru mine şi apoi pentru cei care mai aruncă un ochi pe aceste cuvinte din sufletul meu (aşa cum mulţi ştiţi că s-a numit, iniţial, acest blog).

Aşadar, uneori, când dorul de mine e prea mare, îmi permit luxul de mă iubi. Într-o cadă cu spumă, un pahar de vin şi o ţigară. În linişte. Aşa cum trebuie să fie reîntâlnirea cu tine :).