TAXIUL CU BOMBOANE: Viaţa din spital e mai frumoasă decât vă imaginaţi!

După cum știți, de câteva luni, de la 1 iunie mai exact, sunt voluntar al Asociației Taxiul cu Bomboane. Miercurea, la Spitalul Grigore Alexandrescu, iar joia la Spitalul Clinic de Urgență pentru copii Marie Curie. La început, abia așteptam să vină seara de miercuri și imediat cea de joi, pentru a mă întâlni cu copiii. Însă în ultima vreme abia reușesc sa mai ajung la fostul Budimex. Nu caut scuze, însă nu-mi ajunge timpul să merg săptămânal la ei. Însă atunci când reuşesc să mă întâlnesc cu Partenerii În Fapte Bune, o fac din toată inima și, în acele două ore, mă dedic total fiecărui copil pe care îl cunosc, spunându-i unuia o poveste, mângâindu-l pe altul pe cap, cu un altul jucându-mă, pe altul gâdilându-l până se tăvălește în pat de râs ș.a.m.d.

Vedeți? 🙂

Mulți dintre voi credeți că, în locurile acestea în care ajunge Taxiul cu Bomboane, este multă suferință, multă durere și multă tristețe. Aceasta este o judecată eronată. Copilaşii aceştia sunt veseli, zâmbitori, iar când ne văd sunt fericiţi. Drama nu o fac ei, ci adulţii. Copiii se bucură de tot ceea ce au, cu entuziasm şi optimism. Cu adulţii este o problemă. Copiii nu iau lucrurile atât de în serios. Adulţii, în schimb, da. Ca şi atunci când să află într-o poveste de dragoste. În loc să trăiască simplu şi frumos, adulţii îşi complică singuri viaţa.

Mici întâmplări de joi, la Marie Curie

Am intrat într-un salon, unde se afla un singur copil, un băieţel în vârstă de 11 ani. Pe cât de drăguţ, pe atât de serios era. Avea piciorul în ghips şi lacrimi în ochi, pentru că îl durea celălalt picior, dar şi pentru că stătea într-o poziţie incomodă, neavând voie să se mişte prea mult. I-am zis să mă lase să-mi exersez autograful pe piciorul lui, pentru că, atunci când voi creşte mai mare, am să dau multe autografe :).

-Lucian, tu ce vrei să devii când o să fii mare?

-Vreau să conduc, îmi plac maşinile.

Avea o maşinuţă şi ne-am jucat puţin cu ea, după care am trecut la colorat, oferindu-i una dintre cărticelele pe care le aveam sub braţ. M-a certat când am început să colorez frunzele cu roz. I-am spus să stea liniştit, căci acolo este povestea noastră, cu frunzele noastre şi putem face ce vrem noi. Asta după ce, iniţial, m-am prostit niţel, dându-mi una peste ceafă şi spunând că-s tare bătută-n cap dacă eu nu ştiu atâta lucru, cum că frunzele sunt ori verzi, ori galbene.

-Bine…, dar măcar albastre, nu roz, a zis uşor îmbufnat.

A început să zâmbească, apoi ne-am despărţit râzând, nu înainte de a ne poza.

Mai departe, am ajuns într-un alt salon, unde am întâlnit o fată de 21 de ani, cu un păr foarte lung, des şi frumos, pe care mi-a făcut mare plăcere să-l împletesc. Am întrebat-o ce face de are asemenea păr bogat. I-am dăruit apoi o cărticică. Am făcut o gafă când am întrebat-o dacă îi place să citească. Bunica, care era lângă ea, mi-a spus că fata nu a mers niciodată la şcoală, din cauza unor multe probleme, de altfel vizibile. Cu toate acestea, tot i-am dăruit acea cărticică a prieteniei. Chiar aşa se numea, „Cartea prieteniei”, din care i-am citit puţin. Din fericire, avea şi desene, ceea ce-mi făcea treaba mai uşoară, iar ea se putea uita peste carte după plecarea mea.

Ana, Mădălin şi Mădălina, într-o Lume Minunată

Şi am mers un etaj mai sus, la alţi copii. Etajul 5, pe stânga. Am pus halatul şi papucii de unică folosinţă şi iată-mă în Lumea lor minunată. Ana. Micuţa şi drăguţa Ana, căreia i-am spus că data viitoare vom face împreună câteva rochiţe pentru păpuşi. Vă spun, Ana este foarte talentată şi cred că va deveni designer vestimentar. Are nişte idei geniale, să vedeţi cum face ea o rochiţă din orice are la îndemână.

Mădălin… În urmă cu câteva luni, era un copil tare serios, nici măcar un zâmbet. Păi, să-l vedeţi azi, cum râde, cum te pupă, cum se joacă şi cum bate din palme atunci când îi cânţi.

Mădălina? Tare frumuşică mai e! La 14 ani ai ei, mă bate la mimă de mă rupe! Şi zău că aş vrea să mai câştig şi eu, dar fata asta chiar e bună, are cultură generală şi parcă ştie mai multe decât mine. Niciodată nu mi-a spus că se simte rău sau că nu are chef de noi, deşi numai ea ştia cum era în anumite momente.

După ce am mai „cules” nişte zâmbete şi nişte râsete, căci sunt o adevărată calică atunci când vine vorba de asta, am coborât la etajul 2, acolo unde se află Maria, dulceaţa de copilă, pe care o îndrăgesc tot mai mult. După ce i-am şters toţi mucişorii uscaţi pe care îi avea în năsuc, pentru că era răcită, ne-am jucat cam 20 de minute, după care am pus-o în pătuţ.  A început să plângă, de fapt mai mult o smiorcăială, nu am văzut-o niciodată plângând. Nu m-a lăsat sufletul să plec, aşa că am luat-o din nou în braţe şi am ieşit cu ea pe coridor să ne plimbăm. Avea ochişorii mari, era mirată de tot ce vedea în jur şi foarte cuminte. Am dus-o şi i-am arătat cum se deschide o uşă, lăsând-o să apese singură pe clanţă, iar apoi să o închidă. Apoi am văzut un pătuţ pe hol, cu rotile, şi am pus-o în el, în funduleţ, mişcând pătuţul înainte şi înapoi. Nu i-a convenit când am luat-o de acolo. Încă vreo câteva idei venite pe moment şi cam asta a fost. Era trecut de ora 21.00, am dus-o în salonul ei…

Recitind rapid ultima parte pe care am scris-o, de la Ana până la Maria, constat că nu trebuie să faci absolut nimic deosebit. Sunt persoane care spun că mă admiră pentru ceea ce fac. Oh, Doamne, dar ce fac? Nimic altceva decât să ofer o mică parte din mine şi din timpul meu. Să fii natural nu e deloc greu, iar să faci ceva din suflet nu e deloc complicat. Cred că oricine poate face asta şi oricine poate deveni Partener În Fapte Bune, venind cu o cărticică în cel mai încăpător taxi, şi anume Taxiul cu Bomboane. Vă aşteaptă Cristi Roman aici, Omul Poveştilor, cel cu ajutorul căruia a luat naştere această „căsuţă”, cu mii de voluntari, ce vin cu braţele de cărţi şi urcă etaj cu etaj.