Un tătic cu… un copil

Pe faţa Pământului există şi frumos, şi urât, şi lacrimi, şi zâmbete, şi invidie, şi bunătate, şi tristeţe, şi fericire, şi curaj, şi laşitate, şi adevăr, şi minciună, şi milă, şi indiferenţă, şi multe altele care fac parte din viaţă. Omul este precum un pom lovit de pietre şi de fulgere, dar, aşa cum pomul se cunoaşte după roade, la fel şi omul se cunoaşte după fapte. Importante nu sunt greşelile făcute în viaţă, ci experienţele care te dezvoltă, care te ajută să creşti, să evoluezi. Şi mult mai important este să-ţi accepţi propriile eşecuri la fel ca şi pe succese, pentru că toate sunt cununi de raze peste chipul fiecăruia.

În ultima vreme, de vreo câteva săptămâni, întâlnesc în „Tramvaiul Groazei” (așa am denumit eu Tramvaiul 41, dar despre asta voi scrie, poate, cu altă ocazie), un tătic cu un copil (cred că are cam trei anișori). Inevitabil, mă duc cu gândul la una dintre poveștile vieții mele, care a implicat… un tătic și un copil, al cărei mămici am fost. A fost perioada în care am învățat să mă pun la mintea unui copil, să mă joc cu el, sa-i spăl hăinuțele și să i le calc, să aflu ce are voie să mănânce un bebeluș de nici doi ani, cum să-l adormi, ce să-i cânți și, mai ales, cum să-ți treacă supărarea și nervii, devenind astfel mai calmă și mai răbdătoare.

Am așa… un sentiment când văd acest tătic cu fetița în brațe în tramvai, parcă m-aș băga în vorbă să-i cunosc povestea, sunt curioasă ce face pe la noi (vorbește italiana, din câte mi-am dat seama). Îl privesc de multe ori cum îi fredonează diferite cântecele la ureche, iar fetița îi cuprinde fața în pălmuțele ei mici și îl pupă pe nas, razând drăgălaș. Iar faptul că îl văd o dată pe săptămână, doar joia, mă duce cu gândul că „împarte” copilul. Așa era în situația din trecutul meu. Acel tătic avea dreptul să-și vadă copilul în fiecare joi seară, timp de trei ore, și o dată la două weekend-uri.

Îi admir pe tăticii care aleg să-și facă datoria și nu dau bir cu fugiții atunci când relația/căsnicia nu mai merge. Însă…

…eu nu aș mai putea iubi vreodată un bărbat care are o astfel de responsabilitate. Pentru că acest „bagaj” cu care vine el, această responsabilitate uriașă pe care o are, este pe viață. După acea relație, după acea despărțire, am știu că nu am să mai pot fi vreodată într-una asemănătoare. M-am implicat atunci în educația și în creșterea copilului unui bărbat cu altă femeie și am făcut-o mai mult decât a fost cazul. Nu pot spune că m-a depășit situația sau că nu am știut să o gestionez. Dar poverile lui m-au încărcat atât de mult și, fără voința lui, au fost pasate pe umerii mei, încât știu că nevoile mele sunt altele și nu implică un copilaș care nu-i al meu…

Dacă m-aş putea întoarce în urmă, aş proceda la fel. Nu aş schimba alegerile mele. Pentru că acele alegeri nu au fost în zadar. În mod sigur, asta m-a pregătit pentru ce va să mai vină în viața mea, mai devreme sau mai târziu. De aceea spun să luăm de la viaţă TOT şi cât putem cuprinde. Creştem odată cu deciziile pe care le luăm şi acestea sunt cele care ne aduc trăirile vieţii. Iar scrisoarea pe care am scris-o AICI nu am să o şterg niciodată.