În situaţiile de crize sentimentale, cele mai multe dintre femei caută variante şi soluţii salvatoare. Fie că vorbim despre despărţiri sau neîmpliniri. Că este o sesiune de shopping, tone de cafele în compania prietenelor, plimbarea în aer liber, o serie de filme bune sau chiar izolarea. La fiecare acţionează şi este perceput diferit, dar efectul pare a fi acelaşi.
Spun pare, pentru că efectul este doar la suprafaţă. Lucrarea trebuie făcută în interior. Vorbim despre vindecarea sufletului, nu despre satisfacerea trupului sau a nevoilor trupeşti (cum ar fi cumpărarea unor jeanşi noi). Îmi permit să spun că fericirea şi liniştea sufletească sunt cele mai importante şi poţi ajunge la ele dacă îţi coborî mintea în suflet şi dacă reuşeşti câteva minute de meditaţie, tu cu tine. Ştiu că sunt maeştri ai meditaţiei, oameni care fac treaba asta, care din astra trăiesc şi sunt sigură că ştiu mult mai multe şi mai bine. Dar eu mă adresez celor ca mine, care nu a fost cinci minute în viaţă la psihologi, psihotarapeuti, maeştri de arte, cititori, specialişti yoga sau mai ştiu eu ce. Eu spun ce am testat pe pielea şi corpul meu şi care pe mine m-a ajutat… mult. Am fost căzută, nu o dată, dezamăgită, deznădăjduită, goală, lipsită de vlagă şi fără poftă de viaţă. M-am izolat, da. Obişnuiesc să fac asta atunci când sunt tristă, nu-mi încarc prietenii şi familia cu prostiile mele, decât atunci când arde.
Şi uite aşa, am învăţat să mă redescopăr, cu muzică relaxantă, în surdină, citate motivaţionale şi conversaţiile personale, eu cu mine. Fără reproşuri, fără certuri. Indiferent de ce s-a întâmplat, indiferent ce am făcut, am făcut ce am crezut eu că este mai bine în acel moment, am fost cea mai bună varianta a mea şi, pentru asta, nu trebuie să permiţi nimănui să-mi sară în cap.
Roagă-te, cum ştii tu, cui vrei tu, în cine crezi tu, mulţumeşte pentru ce ai, pentru ce ai primit, pentru ce trăieşti şi pentru lecţia predată (pentru că, în esenţă, toate sunt nişte teme pe care noi trebuie să le învăţăm). Poate o să spuneţi că-s vreo apucată, mai ales cele care nu obişnuiţi să va rugaţi, dar nu este o nebunie, este o realitate, este un sentiment de eliberare, de acceptare şi de încredere. O rază de lumina şi valuri de căldură simţi cum îţi inundă întreg corpul, inima începe să bată mai tare, iar sângele pulsează în vene mai puternic. Cam aşa aş descrie starea pe care o am în astfel de momente. Nu, nu vi s-a luat durerea cu mâna, dacă faceţi asta, dar, cu siguranţă va veţi simţi mai bine, iar mâine veţi vrea să va rugaţi din nou. Dacă nu veţi simţi din prima, nu renunţaţi. Aveţi răbdare cu voi.