3 mai 1986. Trei lecţii de viaţă

Spuneam în 2014 că am să încerc să scriu în fiecare an despre trei lecţii pe care le-am învăţat în tot acest timp. Eu nu sunt foarte schimbată. Ok, poate un pic fizic pentru că am mai slabit puţin (nu mai am fundul ăla de braziliancă, aşa cum spuneau prietenele, dar nu pot să zic că am o problemă cu asta, ba chiar parcă îmi stă mai bine aşa :D). Am acelaşi suflet, cu aceeaşi bunătate însoţită de mici răutăcisme pe care nu ştiu încă cum să le evit. Recitind cele scrise în urmă cu un an, constat că şi azi gândesc la fel, doar am adăugat alte trei lecţii pe care mi le oferă viaţa. Şi cum îmi place să pun aici „cuvinte din sufletul meu„, vi le împătăşesc şi vouă :).

Lecţia 1 – De părinţi vei avea întotdeauna nevoie

Spunea Oscar Wilde că, atunci când sunt mici, copiii îşi adoră părinţii, după care încep să-i judece şi sfârşesc prin a-i ierta. Un lucru foarte adevărat, iar eu am trecut deja prin asta. Am fost foarte supărată pe mama mea şi am judecat-o pentru că a preferat să-mi ofere confortul financiar în pofida dragostei de părinte prin plecarea în străinătate.

De câte ori mergeam să mă spovedesc, îi spuneam duhovnicului despre ceea ce se petrecea în sufletul meu. Şi mi s-au întipărit atât de tare vorbele lui încât astăzi le redau exact: „Aveţi idee cât de dureros este pentru un părinte să nu-şi poată vedea copiii crescând, dar mai ales să realizeze peste ani că a greşit în educaţia lor şi că nu mai poate schimba nimic?! Nu judecaţi…”. Stăteam în faţa lui, cu capul plecat, plângând şi rugându-l pe Dumnezeu să mă ierte. Toate astea au trecut. Am înţeles sacrificiul suprem făcut de mama mea; astăzi aş fi locuit, probabil, tot într-o garsonieră cu gândaci ca pe vremea când stăteam cu chirie. Am rănit-o foarte tare, ştiu, pentru că nu ratam nicio ocazie în care să-i reproşez tot ce mă durea. Sper că Doamne-Doamne m-a iertat şi să nu mă pedepsească cu aceeaşi monedă…

Mama este prima persoană pe care am iubit-o şi o iubesc din tot sufletul, indiferent de orice. Este prima persoană pentru care am plâns cu toată dragostea şi am suferit în momentele în care n-am avut-o alături.

Lecţia 2 – Banii nu sunt totul

În urmă cu foarte puţin timp, îmi intrase în cap ideea de a pleca pe un vas de croazieră pentru a lucra ca dealer în cazino. Eram foarte pornită să fac bani, să pun într-un cont pentru zile negre, să public o carte, să ridic o căsuţă pe malul mării. Mai mult ca sigur, am să realizez într-o bună zi toate aceste lucruri, chiar de aici din ţara mea (mă rog, probabil că mai puţin partea cu a pune bani în cont). Eram din nou pusă în faţa unei alegeri. Cunoscusem pe cineva şi nu ştiam dacă este el „the one” şi dacă merită el timpul meu. Mă gândeam că ar fi păcat de mine să dau cu piciorul la un viitor ce se anunţa frumos (pentru că banii chiar întreţin multe) pentru o dragoste care poate nu va fi să fie. Îmi spuneam că dacă e să fim suflete pereche putem relua relaţia şi după întoarcerea mea. Adică peste şase luni.

S-a dat o luptă continuă în sufletul meu. Pe de o parte era el, care făcea tot posibilul să mă ţină aproape, căutându-mi un loc de muncă bine plătit, care să mă mulţumească într-atât încât să nu plec peste mări şi ţări, de aceeaşi parte era familia, care aşteaptă să mă pun la casa mea, cu bărbat şi copii, iar la extrema cealaltă, eram eu, cu visurile şi dorinţele mele. A, bine, şi prietena mea, care mi-a spus că e bine ca o femeie să aibă un bănuţ pus deoparte pentru că nu ştii încotro te duce viaţa şi copiii noştri trebuie să aibă mult mai mult decât am avut noi; sigur, pentru că este o prietenă adevărată, m-a încurajat tot timpul, spunându-mi că eu sunt singura care poate decide ce face cu viaţa ei şi atunci să aleg ceea ce mă face pe mine fericită.

Eu am zis să fie cum o vrea Dumnezeu. Şi iată că mi-a dat, încă o dată, un semn pentru ca alegerea să fie mai uşoară. Din diverse motive, n-am putut pleca, iar astăzi mă simt liniştită, trăind o poveste frumoasă, negândindu-mă, ca de obicei, „oare ce va fi pe o jumătate de an?”.

Lecţia 3 – Lucrurile importante merită sacrificii

Această vorbă o am de la cineva drag care îmi este alături virtual şi vine cu un sfat când simte că am nevoie (Merci, Crengu!). Mi-e greu să scriu aici şi să includ în câteva rânduri toate gândurile mele. Chiar înţeleg că în viaţa de zi cu zi trebuie să existe o balanţă. Şi chiar cred că pentru a avea totul ar însemna să atingi perfecţiunea. Or, bat-o vina de perfecţiune, ar fi însemnat ca noi, oamenii, să nu mai fim azi şi să fi rămas pe pământul ăsta doar Adam şi Eva. Sau, pardon, nici ei n-au reuşit să fie perfecţi.

Lecţia aceasta se leagă de cea anterioară. Am decis să fac nişte sacrificii (nu intru în detalii căci deja am lungit postarea :D) pentru a fi cu un om. Nu pot să spun că e iubirea pentru care aş muta munţii din loc, nici că sunt cea mai fericită persoană din lume. Dar până la urmă ce sunt iubirea şi fericirea? Nişte stări de moment, vin şi pleacă, iarăşi vin şi iarăşi trec. Sunt iubită şi, aşa cum am spus mereu, prefer să fiu mai mult iubită decât să fiu eu cea care iubeşte. Nu mă mai entuziasmez, nu-mi mai fac planuri. Lucrurile să vină de la sine. Eu am dat deja o şansă, mai departe rămâne de văzut. Spunea o prietenă de-ale mele, „măcar nu mai eşti singură”. Eh, nici chiar aşa. Pentru că nu este o relaţie de complezenţă. Nu mă aflu în această relaţie doar de dragul de a fi şi eu cu cineva. Nu, am sentimente, îmi doresc să meargă, îmi doresc mai mult decât atât.

Dar mă opresc aici din povestit. Posibil să mă înşel chiar eu asupra celor scrise…