Am frânt nişte inimi…

Mi se spune adeseori că în spatele feţei mele de copilă inocentă se ascunde o scorpie în toată regula. Aş putea contrazice aceste vorbe, dar ar însemna să fiu un pic ipocrită.

Nu-mi propun niciodată să mă joc cu bărbaţii pe care viaţa mi-i scoate în cale. Mă refer la joaca într-un mod pervers, mişeleşte, nu la joaca despre care vorbeam AICI cu doar câteva zile în urmă.

Din păcate, las un gust tare amar pe buzele bărbaţilor şi răni în sufletele lor. Poate de-asta sunt încă singură la 28 de ani, când abia s-au terminat sărbătorile de iarnă… Poate de-asta atunci când pun în balanţă calităţile şi defectele unui bărbat, aceasta înclină către cele din urmă.

Ce aiurea când complic lucrurile. Totul e atât de simplu. Dar ştiu de ce fac asta, am o explicaţie pentru fiecare gest pe care îl fac şi pentru fiecare vorbă pe care o spun sau nu.

Înţeleg tot ceea ce mi-e dat şi ştiu că mereu sunt pusă în faţa unor alegeri.

În urmă cu câteva zile, am intrat pentru 15 minute în biserică. A fost de ajuns un sfert de oră ca să iau decizii. Să continui, să plec, să rămân…?

Ştiu ce veţi spune voi, ateii sau cei care îl aveţi pe Dumnezeu în suflet şi e de ajuns, că puteam să stau bine-merci în patul meu şi să vorbesc cu El dacă tot simţeam nevoia.

Nu e acelaşi lucru. Credeţi-mă, nu e la fel.

Am preferat întotdeauna regretele lucrurilor făcute. Nu am să-mi pun întrebarea „cum ar fi fost dacă…?” pentru că eu am decis să fac acel pas şi să încerc. Uneori a mers, alteori nu. A trebuit să mă conving de asta, dar numai după ce am „perpelit” situaţia pe toate părţile.

Poate ar trebui să folosesc mai puţin „trebuie” şi să trăiesc prezentul aşa cum e el şi cum îmi face plăcere. Dar pentru mine, prezentul implică automat şi viitorul. Chiar dacă nu ştiu niciodată ce-mi rezervă, tind să merg pe supoziţii.

Sigur, e mult când spun că am „frânt” inimi. Bărbaţii, în general, sunt ambiţioşi, puternici, indiferenţi. Trec rapid la următoarea. Bărbaţii ştiu a suferi mai puţin, fără a se complica ei cu d-astea, gen dragoste.Şi în fond, n-am „frânt” nicio inimă, ci doar am lovit puţin în orgoliu. Căci, nu-i aşa, refuzul doare cel mai tare şi este o adevărată frustrare.

Iar eu fac, din nou, ce am învăţat: îi zâmbesc sardonic vieţii şi merg mai departe.