Atelier de Scriere Creativă, Locul I – Jocul de-a rece-cald

Stau în pat. Corpul mi-e greu, nu mă mișc. Poate dacă nu scot niciun sunet, nimeni nu va ști că am existat vreodată.

Azi plec definitiv, peste zere ore este trenul. Bagajul e făcut, biletele de tren și de avion sunt în borseta roz cu flamingo, împreună cu pașaportul meu. N-am reușit să închid un ochi toată noaptea. Vecinii mei au târșâit scaune și au făcut dragoste. Mă disperă să-i aud. Ce bine că plec din blocul ăsta ponosit, din orașul ăsta ponosit. Nu mai era nimic care să mă lege în vreun fel de acest loc. Am șters cu buretele ultimii cinci ani din viață, de parcă n-ar fi însemnat nimic. 

Anul trecut eram ferm convins că am reușit, am crescut rădăcini și aici voi îmbătrâni, alături de ea. Vom avea trei copii, doi câini pe nume Decebal și Traian și o pisică. Și vom fi familia aia cu trambulină și piscină în curtea din spatele casei. Vom fi casa aia în care se organizează grătare și petreceri în pijamale. Iar prietenii copiilor noștri vor prefera casa noastră și se vor simți cel mai în siguranță acolo. Mă frec la ochi în încercarea de a-mi alunga aceste gânduri, dar și de a mă dezmetici puțin. Trebuie să revin la realitate. Azi plec în Germania și nu mă mai întorc. 

Cu greu mă ridic din pat și mă îmbrac. Pun pe mine ultimul pulover pe care nu l-am împachetat, scot cutia de sub pat și mă îndrept spre metrou. Stau ca ultimul fraier în fața blocului ei, cu cutia aia în mână și nu știu dacă să o sun să coboare, sau să urc eu să i le las în fața ușii și să plec. Știe că urmează să ajung în jurul orei 13, mai am juma’ de oră să mă hotărăsc. Cât eram în metrou am realizat că puloverul pe care-l port e de la ea. Mi l-a cumpărat acum doi ani de ziua mea. Proastă alegere. Îmi închei paltonul și încerc să-l fac cât mai nevăzut cu putință. Deschid cutia să mă asigur că nu am uitat nimic, și așa am lăsat-o pe ultima sută de metri și chiar nu vreau să fiu nevoit să o mai văd o dată. Cremele ei, niște haine, ciorapi, SPF, șampon uscat și o pereche de cercei. Cu cadourile nu am știut ce să fac. Mereu a știut să facă cele mai frumoase și bine gândite cadouri, nu puteam nici să le arunc, nici să i le dau înapoi. S-a făcut 12.50, așa că sun la interfon. Parcă aveam și eu niște lucruri uitate pe la ea, dar nu am rugat-o să mi le pregătească, nu știu ce se va întâmpla cu ele. Ajung la apartamentul ei și în fața ușii de la intrare zăresc o pungă mică de cadou. „Aici sunt lucrurile tale”, scria pe etichetă. Înțeleg mesajul, așa că schimb punga cu cutia și plec fără prea multă foială. Mă duc direct acasă sa-mi iau bagajele.

M-am trezit destul de târziu, pe la 10.00. M-am culcat târziu, m-am forțat să dorm mai mult, fiindcă voiam să trăiesc cât mai puțin momentul așteptării. La 13.00 urma să vină aici să-și ia lucrurile uitate. El a venit cu ideea. Ce bine că nu am ascultat-o pe Elena când mi-a spus să le ard, ca să mă simt mai bine. Îmi fac o cafea și ceva de mâncare. Încă nu m-am dezmeticit și nu conștientizez ce urmează să se întâmple.  Îmi caut rochia aia care-mi scoate formele în evidență și încep să mă machiez. Oare o să vrea să intre? Oare să cobor eu? Încep să fac curat și deja se face 12. Scot de sub pat cutia cu lucrurile lui și le mut într-o pungă de cadou, ca să pară mai drăguț. Mă așez în fotoliu și aștept, dar stau exact zece secunde și încep să mă plimb agitată prin casă. Mă uit întâmplător pe geam și îl văd acolo în fața blocului, cu o cutie în mână. Poartă puloverul pe care i l-am cumpărat de ziua lui acum un an sau doi. Oare stă de mult acolo? De ce nu urcă? Mă duc spre ușa de la intrare și în drumul meu trec prin fața oglinzii. Ce naiba fac? De ce atâta deranj pentru el? Iau punga și o așez pe preșul de la intrare și încui ușa de două ori. Fix atunci a început să sune interfonul. Tresar și paralizez, nu reușesc să pun mâna pe receptor. Aud ușa de la lift și îmi țin respirația când îl văd că lasă cutia, ia punga și pleacă. Trag draperiile, nu vreau să-l mai văd. Știu că peste cinci ore are trenul spre Germania și urăsc că știu asta. Încep să mă demachiez, fac un duș și mă duc la înot. Vreau să mi dau off la creier și să uit de el și de faptul că pleacă. Vreau să mă țin ocupată. 

Când îmi deschid geanta cu care merg la înot văd la fundul ei ceva strălucitor. Ce naiba caută ăsta aici? Fug la mașină, dar e fix ora aia plină de trafic. La dracu! Mai am doar 30 de minute. Bag viteză ca disperata și cred că am trecut pe roșu. Ies din mașină mai mult din mers și alerg până mă ia amețeala. Până am ajuns la gară, deja please.

*Locul I, Atelier de Scriere Creativă by iCarte, iParte, Ediția I, București, 8 noiembrie 2024. Tema atelierului: „Până am ajuns la gară, deja plecase”

**Foto by Freepick