Cartea săptămânii: Doamna Bovary

Ei, n-am citit „Doamna Bovary”, iată. Abia acum mi-a picat în mâini și abia acum am zis să-i acord puțin timp, la 150 de ani după ce a fost scrisă. Acest roman intră, fără doar și poate, în categoria celor 1001 de cărți pe care ar trebui să le citești într-o viață.

Mi-ar plăcea să scriu în stilul lui Gustave Flaubert. Din păcate, n-am talentul de a mânui astfel penița :). Deși am câteva critici la adresa lui. Din când în când, a bătut câmpii cu detalii care chiar nu-și aveau rostul (de pildă, povestește despre cum o birjă hoinărea pe nu știu câte străzi, oferindu-ne numele fiecăreia – cred că erau vreo zece).

Iar despre personajul feminin din această carte, ce să zic? Nu am înțeles de ce Mario Vargas Llosa a declarat că va rămâne îndrăgostit, până la moarte, de tânăra doamnă Bovary. Cred că se gândea că o asemenea femeie, cum este Emma, nu trebuie să o scapi din mână dacă o întâlnești vreodată. Eu zic altfel: chiar să nu-ți dorești să dai de o astfel de femeie :).

Povestea începe cu descrierea copilăriei și tinerețea lui Charles Bovary, care devine aproape neînsemnat, odată cu apariția în roman a frumoasei Emma, devenită Bovary, prin căsătorie cu acesta.

Emma este o femeie pe care o înțeleg foarte bine. Pentru că am fost acolo. Ca și ea, m-am trezit într-o relație monotonă, iar când a apărut altcineva, am preferat să rămân cinstită și să nu înșel (deși „a înșela” nu este doar atunci când îți oferi buzele și corpul, ci mai ales atunci când, cu gândul și cu sufletul, ești în brațele altcuiva). Totuși, spre deosebire de mine, Emma își calcă pe toate principiile care au însoțit-o de-a lungul anilor (normal; ea este un personaj).

Iar Charles? Oh, bietul și prostuțul de el, ca mulți alți bărbați ai zilelor noastre, ce trăiesc în confortul lor și cred că femeia de lângă ei e fericită, prin simplul fapt că zâmbește și nu pare să o supere nimic. „Băiatul mamei”, devenit medic, se căsătorește cu frumoasa Emma, căreia încearcă să-i facă toate poftele.

„Înainte de căsătorie, credea că iubeşte; dar cum fericirea ce ar fi trebuit să rezulte din această dragoste nu venea, însemna că s-a înşelat, gândea ea. Şi Emma încerca să afle ce se înţelege exact în viaţă prin cuvintele fericire, pasiune sau beţia simţurilor, care îi păruseră atât de frumoase în cărţi”.

Nici nu știu de care dintre cei doi îmi este mai milă, de Emma sau de Charles. El este fericit pentru că, în modestia și în simplitatea lui, chiar crede că are o viață aproape de invidiat. Ea este nefericită, pentru că a visat dintotdeauna să trăiască o iubire ca-n romanele de dragoste pe care le-a citit, considerând că i s-ar fi cuvenit un bărbat care să-i ofere luxul întâlnit în acele cărți.

„Nu cumva un bărbat trebuia să știe tot, să se priceapă perfect la orice, să te inițieze în focurile pasiunii, în rafinamentul vieții, în toate tainele?”

De ce mi-a plăcut personajul Emma?

Tânăra doamnă Bovary există și în realitate, la fel ca și povestea creată de Flaubert. Sunt convinsă că și voi ați trăit sau, dacă nu ați cunoscut pe propria piele, cel puțin ați văzut nu o dată relații sau căsnicii pline de minciună, muritori nefericiți care duc viață dublă, care au alte aspirații, visează la alte lucruri, dar au parte de trăiri monotone, nemulțumindu-se cu ceea ce le-a scos în cale viața și cu ceea ce ei înșiși au ales.

Am judecat-o destul de dur pe Emma Bovary. Fiind o țărăncuță ușor cizelată, se întinde mai mult decât îi este plapuma. Îi găsesc, totuși, o scuză: naivitatea. Cu toate astea, mi-a plăcut destul de mult, poate datorită faptului că Flaubert a stiut cum să o creioneze.

„Iubirea trebuia să vină pe neaşteptate, cu tunete şi fulgere – uragan din cer care se prăbuşeşte peste viaţă, o schimbă total, smulge voinţele precum frunzele şi târăşte cu el în furtună inima”.

„Nu-i deșert, nu-i prăpastie, nici ocean pe care nu le-aș putea trece cu tine. Cu cât vom trăi mai mult împreună, viața va fi că o îmbrățișare tot mai strânsă, mai deplină! Nu ne va mai tulbura nimic, nici o grijă, nici o piedică! Vom fi singuri, numai unul al altuia, pe veci…”.

„Dar nu era fericită, nu fusese niciodată! De unde venea oare această insuficiență a vieții, această putreziciune instantanee a lucrurilor pe care ea se sprijinea? Dar dacă exista undeva o ființă puternică și frumoasă, o fire temerară, exaltată și totodată rafinată, o inimă de poet sub chip de înger, o liră cu corzi de bronz, trimițând spre ceruri cânturi elegiace, de ce n-ar fi ea cea care s-o întâlnească? Era cu neputință totuși! De altfel, nimic nu merita strădania unei căutări, totul era minciună! Fiecare zâmbet ascundea un căscat de plictiseală, fiecare bucurie un blestem, fiecare plăcere un dezgust, și chiar și cele mai minunate sărutări nu-ți lăsau pe buze decât neîmplinita dorință a unei voluptăți și mai profunde”.