CASA UȘILOR, de Tan Twan Eng, la Editura TREI: Fragment (avanpremieră)

„Casa ușilor”, de Tan Twan Eng, publicat la Editura Trei, este un roman fermecător despre dragoste și trădare, colonialism și revoluție, amintiri și izbăvire. Bazat pe fapte reale.

Titlu original: The House of Doors

Limba originală: engleză

Traducere și Note: Ioana Petridean

Nr. pagini: 416 pagini

Editura: Trei, Colecția Fiction Connection

Nominalizat la Booker Prize 2023, „Casa ușilor” de Tan Twan Eng, un roman bazat pe fapte reale, este „o carte care va fascina multe generații de cititori de acum încolo”, după cum spune Colm Tóibín.

Acțiunea din romanul „Casa ușilor”, de Tan Twan Eng

Suntem în anul 1921. Lesley Hamlyn și soțul ei, Robert, avocat și veteran de război, locuiesc la Casa Cassowary din Penang. Viețile lor sunt revigorate atunci când „Willie“ Somerset Maugham, unul dintre marii scriitori ai vremii și vechi prieten al lui Robert, sosește în Penang pentru o vizită prelungită, împreună cu secretarul său, Gerald. Maugham se confruntă cu o serie de probleme. Cum cariera sa intră în declin, ajunge la Cassowary în încercarea disperată de a găsi un subiect pentru următoarea sa carte. Pe de altă parte, Lesley este și ea afectată de o căsnicie mai duplicitară decât pare la prima vedere. Aflând de legătura din trecut a lui Lesley cu revoluționarul chinez Sun Yat­sen, el decide să cerceteze problema mai în profunzime. Dar, pe măsură ce prietenia lui cu Lesley devine tot mai strânsă, Maugham descoperă o poveste mult mai surprinzătoare decât și­a imaginat, în care se împletesc acțiuni subversive și scandaluri, dar și procesul unei englezoaice acuzate de crimă. 

Tan Twan Eng s-­a născut în Penang, Malaysia. A studiat dreptul la University of London, lucrând ulterior ca avocat la una dintre cele mai renumite firme de avocatură din Kuala Lumpur. Romanul său de debut, „Darul ploii”, a fost nominalizat la Man Booker Prize 2007, iar „Grădina cețurilor din amurg” a câștigat Man Asian Literary Prize 2012 și Walter Scott Prize for Historical Fiction 2013. Al treilea roman al său, „Casa ușilor”, a fost inclus pe lista lungă pentru Booker Prize 2023. Tan Twan Eng își împarte timpul între Kuala Lumpur și Cape Town.

FRAGMENT

CARTEA A TREIA

  Capitolul 20

Lesley 

Penang, 1921 

Willie a fost neînduplecat în hotărârea lui de a nu avea o petrecere de rămas-bun, așa că i-am invitat doar pe Geoff și pe soția lui, Penelope. După ce am cumpănit un timp, am trimis un servitor cu o invitație pentru avocatul chinez Peter Ong și soția lui. 

Robert era în biroul său, compunând o scrisoare, când am intrat să-l anunț. A pus stiloul jos și s-a uitat la mine. 

— De ce l-ai chemat? 

— Nu l-ai mai văzut de ani, am spus. Erai foarte apropiat de el, nu-i așa? 

Soțul meu a continuat să mă privească, dar nu puteam citi nimic în ochii lui. 

— Mai e cineva pe care ai vrea să-l inviți? m-a întrebat. 

— Nu mai e nimeni, Robert.

Mi-a luat mult timp să mă îmbrac și să-mi aranjez părul, mai mult decât mă așteptasem. Înainte să ies din dormitor, m-am uitat pentru ultima oară în oglindă. Aproape că am cedat în fața vocilor îndoite din mintea mea care-mi spuneau să mă schimb, dar eram deja în întârziere. 

Robert și invitații stăteau deja de vorbă în salon când am coborât. A amuțit în mijlocul propoziției în clipa în care m-a zărit. Ceilalți i-au urmărit privirea în timp ce eu, cu pași mici și languroși, traversam încăperea, pentru a mă alătura lor. 

— Dumnezeule, Lesley, a zis Gerald, punând jos paharul, cât de exotic și atrăgător. 

Purtam trusoul chinezesc complet: kebaya, papucii manik-manik și-mi coafasem părul după obiceiul chinezoaicelor din Colonii, fixându-mi cocul cu ace de păr împodobite cu pietre prețioase. 

— Este același costum pe care-l purtai… în fotografie, nu-i așa? a întrebat Willie. Cum îi spune… kebaya, a zis el pocnind din degete. 

— Da, exact același, am spus, acceptând un pahar de pahit servit de băiatul din casă. 

Geoff m-a luat de mână și m-a învârtit încet. 

— Arată minunat pe tine, Les. 

— Oh, Geoff. Un gentleman ar fi spus… 

Zâmbetele noastre erau afectate de tristețea amintirilor împărtășite. 

Chinezul care stătea lângă Robert a făcut un pas înainte. 

— Soția mea vă transmite părerile ei de rău, doamnă Hamlyn, a zis el. Își vizitează sora, în Singapore.

— Peter Ong! Dumnezeule, mai să nu te recunosc. Ai devenit un… ah… bărbat prosper, nu-i așa? 

Avocatul a chicotit, lovindu-și cu un gest tandru pântecul proeminent. 

— Îmbătrânesc, doamnă Hamlyn. Și muncesc prea mult. 

Îmbătrânise, dar încă se exprima frumos. Era cu patru sau cinci ani mai tânăr decât mine, dacă nu mă înșela memoria. Se căsătorise bine, din câte auzisem. Cu una dintre fiicele lui Towkay Yap. Mi-am amintit când l-am întâlnit prima dată, cu ani în urmă. 

— Robert a fost tare supărat pe tine când l-ai părăsit și ți-ai deschis propria firmă de avocatură, am spus, mustrându-l printr-o mișcare a degetului arătător. După ce te-a învățat atât de multe lucruri, după toate acele ore petrecute exersând împreună. 

— Memsahib are dreptate, a zis Robert. Dar m-ai făcut să mă simt mândru. 

Gongul care anunța că cina era gata ne-a adunat pe toți în salon. Pe coridor, Geoff m-a tras deoparte, lăsându-i pe ceilalți să treacă pe lângă noi. 

— Interesanți oaspeți, în seara asta, Les, mi-a zis el în șoaptă, arătând printr-o mișcare a capului în direcția lui Peter Ong. 

— S-a întâmplat cu atât de mult timp în urmă. Ce mai contează? 

Fratele meu a clătinat din cap. 

— Uneori am sentimentul că habar n-am cine ești. 

Ferestrele salonului erau deschise spre briza serii. Robert și cu mine stăteam față în față, la capetele opuse ale unei mese lungi, acoperite cu o față de masă din damasc și cu oaspeții noștri așezați de o parte și de alta a ei. Îl așezasem pe Peter Ong în stânga lui Robert, iar pe Gerald la dreapta lui. Willie ședea lângă mine, cu Geoff în stânga mea, iar soția lui între el și Gerald. 

La un moment dat, în cursul serii, l-am observat pe Robert șoptindu-i ceva la ureche lui Peter Ong; un zâmbet i-a înflorit pe fața îmbujorată și a atins ușor încheietura mâinii lui Robert. Am întors capul, rotindu-mi privirea în jurul mesei. Geoff se îngrășase foarte tare în ultimii ani; părea tot mai mult o copie fidelă a tatălui nostru. În ultima vreme își petrecea cea mai mare parte a serilor bând la Penang Club, evitându-și soția. L-am privit întinzându-i o chiflă lui Penelope, o femeie față de care nu m-am simțit niciodată apropiată și care nutrea aceleași sentimente față de mine. Robert și Gerald râdeau la ceva ce spusese Peter Ong. Iar Willie, ei bine, ochii lui Willie erau, ca întotdeauna, ațintiți asupra lui Gerald. 

Pentru prima dată după mulți ani, am simțit un dor ascuțit, dureros după Arthur. Între noi se așternuseră unsprezece ani de tăcere. Își ținuse promisiunea, așa cum îl rugasem — fără mesaje, fără scrisori. 

— Te simți bine, Lesley? m-a întrebat Willie încet. 

Clipind de câteva ori, am scos un zâmbet de undeva din adâncul ființei mele. 

— Mai vrei belachan brinjal, Willie? 

Casa se cufundase în tăcere. M-am întins pe pat, ascultând marea. 

Fusesem devastată de durere în clipa în care Arthur plecase în China, pentru a se alătura revoluționarilor, dar, dacă e să fiu onestă, o mare parte din mine se simțise ușurată. E mai bine așa, îmi spusesem atunci, mult mai bine. Nu era decât o chestiune de timp până aveam să fim descoperiți și dați în vileag. Reușiserăm imposibilul — ne păstraserăm povestea de iubire secretă. Nimeni nu știa despre noi, nimeni nu suspecta nimic. Peste ani, amintirile mele despre ceea ce împărtășisem cu el nu se estompaseră, dar contururile lor clare se tociseră și se încețoșaseră, așa încât aveam adesea momente în care simțeam că aventura aceea nici n-ar fi existat vreodată, ca și cum totul n-ar fi fost decât o poveste pe care o citeam adesea, până când nu mai puteam spune unde anume ficțiunea devenise amintire și unde amintirea se ficționalizase. 

Cu toate acestea, uneori mă îndurera faptul că nimeni nu va ști vreodată câtă bucurie mi-a oferit și nici cât de mult am fost nevoită să-mi ascund suferința, după ce l-am pierdut. El mi-a dat puterea de a nu renunța la căsnicia cu Robert, de a o îndura. Voiam să spun cuiva despre noi, să umplu golul numelui său, dar n-am putut. Așa că, în loc de asta, vorbeam despre Sun Wen. Simpla rostire a numelui lui Sun Wen a fost pentru mine un mod de a-l păstra pe Arthur viu și plin de viață în amintirea mea. 

Am încercat chiar și să scriu totul — cum ne-am cunoscut și cum am devenit amanți, despre orele petrecute împreună în Casa ușilor. Dar, când citeam cuvintele așternute pe pagini, aveam chiar mai pregnant senzația că am în față ceva inventat, o poveste dintr-o carte. În cele din urmă, am rupt foile și le-am aruncat în mare. 

Mi-am pus halatul și am coborât pe verandă. Noaptea era liniștită. O lună plină albă se odihnea în vârful pinului australian, picurându-și lumina rece, metalică, deasupra grădinii. Nu eram singură: Willie se sprijinea de balustradă, fumând o țigară. 

— N-ar trebui să fii în pat? am întrebat. 

— Nu pot dormi niciodată în noaptea dinaintea unei… călătorii. 

A suflat un vălătuc de fum ca o pană. 

— A fost o petrecere minunată. 

A făcut o pauză. 

— A fost interesant să-i văd pe Robert și Peter Ong împreună. 

— Ce s-a întâmplat cu Verlaine și iubitul lui? am întrebat. 

— Rimbaud? 

Și-a scotocit prin memorie și a găsit frânturile pe care le căuta. 

— Verlaine l-a împușcat în timpul unei certe la beție, l-a împușcat în încheietura mâinii stângi. Rimbaud a depus… plângere împotriva lui. Tentativă de omor. Și-a retras ulterior plângerea, dar Verlaine a fost oricum închis pentru doi ani. Relația lor… nu și-a mai revenit după acest incident. 

— Bietul Verlaine. 

M-am gândit la Robert și la mine, apoi la Robert și la Peter Ong. M-am gândit la Arthur și la mine; și la Willie și Gerald. 

— Ne-am îndrăgostit de persoanele nepotrivite, am spus. Tu și Gerald. Robert și Peter Ong. Eu și Arthur. 

— Eu nu m-am… îndrăgostit de persoana nepotrivită, draga mea Lesley. Eu am făcut greșeala de a… mă căsători cu persoana nepotrivită. 

— Cât de cinic, Willie, am spus.

— Ce mi-ai povestit tu — aventura ta cu Arthur — îți va distruge căsnicia dacă ar fi să scriu despre asta. 

Willie a tras un ultim fum din țigară și a aruncat mucul în grădină. 

— Te va distruge pe tine. 

— Asta nu te-a împiedicat niciodată, nu-i așa? am întrebat. 

— Asta îți dorești? Să-ți arunci în aer… căsnicia? 

Mi-am lipit palmele de balustradă. În zori, străinul din salon va pleca din casa mea; dar va veni o zi în care nici eu nu voi mai locui aici. 

— M-a obosit tăcerea dintre noi, Willie. M-a obosit foarte, foarte tare. 

— Cum rămâne cu aventura lui Robert? 

— Probabil că ai mai auzit astfel de povești de-a lungul anilor. Cu toate acestea, n-ai scris niciodată despre o poveste de dragoste între doi homosexuali. Nici măcar n-ai făcut vreo aluzie, oricât de mică, la așa ceva. 

M-am uitat la el. 

— Și cred că nici n-o vei face. De ce ai risca să atragi lumina acelui reflector asupra ta? 

Degetele lui loveau încet balustrada, amintindu-mi de mișcarea cozii unei pisici iritate. Deodată degetele i s-au oprit. 

— Și căsnicia lui Arthur? Ai dreptul să distrugi asta? 

I-am aruncat un zâmbet mătăsos. 

— Dragul meu domn Maugham, doar nu vă închipuiți că i-aș fi folosit numele real? 

Fața lui a rămas încordată, după care s-a relaxat dintr-odată. A clătinat din cap, oarecum cu tristețe, dar și, îmi place să cred, cu admirație.

— Ai gândit totul până în cele mai mici detalii, nu-i așa? 

— Am luat o hotărâre în seara asta. Am luat-o la sfârșitul cinei, în timp ce ne mâncam chendol-ul. Când Robert se va muta în Karoo, am spus, voi merge cu el. 

A dat aprobator din cap, dar n-a zis nimic. În privirea lui am văzut înțelegere și compasiune. 

— Băieții noștri vor suferi un șoc când vor afla că Africa va fi noua lor casă. 

— Vor crede că este o… aventură extraordinară. Toți băieții își doresc să plece în Africa. 

Mi-am ridicat capul spre el. 

— Și tu ți-ai dorit? 

— Eu nu eram ca toți ceilalți băieți, Lesley. 

— Nu, am spus. Nu erai. 

M-am întins și am depus pe obrazul lui cel mai ușor sărut, după care m-am dus la culcare.