O poveste reală, o realitate care zguduie

Dincolo de cuvintele atent aşezate în pagini, rădăcinile poveştii ies în afara ei, în realitatea unui timp care a avut loc şi a unor vieţi pe care destinul le-a transformat în voci. Lizoanca nu ţipă, dar nici nu şopteşte. Prin luciditatea ei de copil-adult, taie şi serveşte bucăţi de adevăr- despre oameni, despre autorităţi şi despre viaţă aşa cum vine ea. Povestea a continuat dincolo de copertă,  iar deznodământul a fost unul fericit datorită ,,ocrotirii de la distanţă”, aşa cum afirmă Doina Ruşti care a continuat alături de alţi oameni implicaţi să scrie faptele.

Caracterul atemporal şi vieţile cuprinse

Naraţiunea curge linear, însă ramificaţiile în timp îi creează un caracter aparte. Porinind de la vârsta protagonistei, fiecare personaj e atins şi transportat în trecut la aceiaşi 11 ani dezvăluind un alt unghi al realităţii. Astfel povestea se desfăşoară pe o perioadă de 60 de ani, marcând fragmente din viaţa fiecărui om a cărui viaţă intersectează destinul Lizoancăi.

Forţa creatoare şi iubirea necondiţionată

,,Îmi iubesc toate personajele”  ne surprinde autoarea. Aflăm ca în procesul scrierii sentimentele faţă de faptele personajelor ies la iveală, dar în spatele lor există integritate în fiecare personaj, aşa cum este el şi ,,chiar şi un personaj negativ se poate lumina”. În acest fel povestea, dar şi literatura se ţin departe de rolul moralizator.

 Daruri mari în bucurii mici

Clubul a ţinut 2 ore, dar pare că am trăit mai mult de atât. Am fost aşteptaţi de gazda noastră de la Scara 0 cu semne de carte şi flori, iar cafeaua şi gustările au menţinut apetitul pentru a parcuge romanul în interior şi exterior deopotrivă. Un fericit cititor a câştigat o carte cadou la tradiţionala tombolă iCarte, iParte. Iar surpriza serii a fost un exemplar ,,Lizoanca la 11 ani” oferit chiar de autoare unui participant la alegere.

Suvenirul ce ne aminteşte că ,,am fost aici”

Doina Ruşti ne-a purtat în culisele cărţii, dar şi în ţările în care povestea a fost tradusă (germană, spaniolă, maghiară, italiană, şârbă, macedoneană şi engleză), apreciată (Premiul Academiei Române) şi păstrată la loc de onoare (Blioteca din Berlin). Autograful de pe cărţile celor prezenţi la club rămân dovada acestei călătorii de neuiat.

Lectura continuă…

Luna viitoare ne vedem la club cu ,,Patimi” de Sofia Nădejde, o carte în vârstă de un secol.

IA BILET PENTRU CLUB DE AICI

Articolul Viaţa de după copertă ,,Lizoanca la 11 ani” cu Doina Ruşti apare prima dată în Roxana B.

De la basm la mit modern

În dialogul cu participanții, Andrei Ruse a vorbit despre sursele de inspirație care au stat la baza cărții, în special despre reinterpretarea basmului „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Autorul a povestit despre procesul de cercetare a tradițiilor și legendelor românești, dar și despre modul în care a integrat creaturi fantastice și elemente mitologice într-o narațiune contemporană, vie și autentică.

Limbajul unei lumi fantastice

Cititorii au apreciat limbajul adaptat universului creat de autor, o combinație între tonul arhaic, specific basmelor, și ritmul alert al prozei moderne. Această armonie a stilului a contribuit la crearea unei atmosfere magice, care i-a transportat pe participanți în inima lumii imaginare a romanului.

Finalul deschis și promisiunea continuării

Finalul volumului, primul dintr-o trilogie, a stârnit numeroase întrebări și discuții. Cititorii au mărturisit că deznodământul deschis le-a trezit curiozitatea și dorința de a descoperi ce se va întâmpla în continuarea poveștii. Autorul a oferit câteva indicii despre direcțiile următoare, fără a strica însă surpriza.

Din culisele editurii Hyperliteratura

O parte interesantă a întâlnirii a fost dedicată și discuției despre procesul editorial. Andrei Ruse a povestit despre demersurile publicării, despre provocările și libertatea pe care le are în calitate de fondator al editurii **Hyperliteratura**, un proiect dedicat literaturii române contemporane și sprijinirii autorilor locali.

Tombolă, autografe și amintiri frumoase

Seara s-a încheiat într-o atmosferă plină de bucurie. Unul dintre participanți a câștigat la tombolă o carte-surpriză, iar fiecare cititor a avut ocazia să primească un autograf personalizat de la autor. Întâlnirea cu Andrei Ruse a fost o combinație perfectă între literatură, dialog și comunitate – un moment care ne-a reamintit de plăcerea lecturii și a poveștilor bine spuse.

Pe 22 noiembrie ne vedem la o nouă ediție a clubului de lectură iCarte, iParte, unde vom descoperi împreună ,,Lizoanca la 11 ani” de Doina Ruşti.

IA BILET PENTRU CLUB DE AICI

Articolul Întâlnire de poveste la clubul de lectură: ,,Cartea blestemelor” de Andrei Ruse apare prima dată în Roxana B.

Despre genul polițist ca expresie a conștiinței morale

Există momente în evoluția unei literaturi naționale în care un gen aparent minor devine oglinda cea mai fidelă a conștiinței colective. Romanul polițist, adesea privit ca o formă de divertisment sau un exercițiu de logică narativă, s-a dovedit, în secolul XX, unul dintre cele mai sensibile instrumente de analiză morală și socială. În spatele anchetei, al interogatoriului și al confruntării cu adevărul, acest gen ascunde întrebări despre vină, lege și corupție, despre libertate și responsabilitate. Prin tensiunea sa morală, el devine, mai mult decât alte forme literare, un barometru al lucidității unei epoci, un spațiu unde se testează nu doar răul, ci și tăcerea din jurul lui. Această tăcere nu este lipsă de acțiune, ci o formă de complicitate deoarece atunci când alegem să nu intervenim, devenim parte din rău, iar liniștea noastră devine ecoul care îl perpetuează.

În literatura română, traseul genului a fost sinuos. În anii ’80, când cenzura comunistă făcea imposibilă orice critică directă a puterii, George Arion a deschis un drum nou prin romanul ”Atac în bibliotecă” (1983). Sub pretextul unui mister polițist, Arion a construit o alegorie despre supraviețuirea morală într-o lume a fricii, oferind publicului nu doar un detectiv autohton, ci și o figură a lucidității. Cu el, genul polițist a căpătat o dimensiune etică, demonstrând că suspansul poate deveni un vehicul al reflecției sociale. După 1989, proza polițistă românească a traversat mai multe etape de la parodie și joc postmodern, la investigație realistă și thriller psihologic.

COMANDĂ CARTEA DE AICI

Cu toate acestea, rareori acest gen a fost folosit, ca în cazul romanului “Un Singur Motiv”  de Olivia Odăianu, ca un instrument de explorare a vinovăției colective și a tăcerii care o face posibilă. Autoarea recuperează structura clasică a anchetei doar pentru a o întoarce înspre interior, transformând-o într-o analiză subtilă a pasivității, a complicității invizibile care face posibil răul. Olivia Odăianu scrie nu doar despre o crimă, ci despre clipa în care cineva întoarce capul. În centrul narațiunii nu se află doar vinovatul, ci și martorii care aleg să tacă. Romanul devine astfel o meditație despre ceea ce se întâmplă atunci când societatea își pierde reflexul reacției, când legea morală e înlocuită de confortul de a nu te implica.

În această privință, “Un Singur Motiv” se înscrie într-o tradiție europeană care amintește, prin densitatea psihologică, de Dostoievski, prin claritatea morală, de Simenon, iar prin tonul cinematografic, de marile drame italiene ale anilor ’80. Paralelele dintre Lucia Navarro, protagonista romanului, și Corrado Cattani din La Piovra sunt inevitabile. Amândoi sunt figuri ale conștiinței singuratice, oameni prinși între datorie și fragilitate, care caută dreptatea într-o lume dominată de indiferență. Dacă iubitul comisar Corrado Cattani se lupta cu mafia economică, Lucia se confruntă cu o mafie morală, aceea a tăcerii cotidiene care devine o forță invizibilă, dar omniprezentă, care permite răului să existe fără să-l comită.

“Un Singur Motiv”  este, prin urmare, mai mult decât un roman polițist. Este o radiografie a pasivității, o poveste despre acel moment decisiv în care fiecare om alege, conștient sau nu, să intervină ori să plece mai departe. Prin felul în care îmbină suspansul cu reflecția morală, Olivia Odăianu readuce genul polițist în zona literaturii de conștiință. Într-o epocă în care vinovăția se confundă cu indiferența, romanul ei reamintește că adevărata crimă nu este întotdeauna acțiunea, ci lipsa de reacție.

Anatomia vinovăției colective: de la un accident uitat la o crimă morală

Premisa romanului pare, la început, una banală. Moartea suspectă a lui Radu Avram, survenită după o reuniune de liceu, un dosar fără miză, o anchetă aparent de rutină. Dar Olivia Odăianu folosește tocmai această banalitate pentru a o demonta din interior. Sub aparența unei povești polițiste clasice, autoarea ascunde un alt tip de anchetă, iar asta este una a conștiinței. Dincolo de cronologia faptelor, romanul dezvăluie o istorie a tăcerii omenești, o acumulare de gesturi neîmplinite și reacții amânate, care culminează într-o tragedie colectivă. Pe măsură ce comisarul Lucia Navarro investighează, narațiunea se deschide către un trecut ce refuză să rămână îngropat și anume vara anului 2015, când un adolescent, Luca Damian, a murit în circumstanțe considerate atunci o simplă supradoză. Ceea ce părea un accident minor devine, în timp, epicentrul unei unde de șoc care va atinge, rând pe rând, toate personajele.

Adevărul se dezvăluie treptat, ca o rană care refuză să se închidă. O casetă video arată o scenă tulburătoare în care un tânăr se prăbușește pe marginea unui lac, în timp ce o fată trece pe lângă el, rostește cu dispreț: „Numai drogați pe aici. Ridică-te singur.” și pleacă mai departe.

Această imagine, simplă și devastatoare, devine nucleul moral al întregii cărți. În ea se concentrează sensul vinovăției difuze pe care romanul o explorează metodic, asemenea unui miner care sapă adânc în pereții conștiinței umane: nu crima violentă, ci absența gestului salvator; nu acțiunea malefică, ci indiferența tăcută care o face posibilă. Din acel moment, romanul își schimbă natura banală. Ancheta juridică devine o anchetă etică. Lucia Navarro nu mai caută doar vinovații legali, ci cauzele morale care au permis ca răul să se propage. Fiecare nou indiciu nu duce către un suspect, ci către o tăcere colectivă. Acea tăcere densă și vinovată care se așază între oameni atunci când aleg să nu vadă, să nu întrebe, să nu se implice. Este tăcerea complicității cotidiene, cea care transformă tragedia într-un fapt divers și durerea celuilalt într-o simplă știre uitată. Moartea lui Radu Avram, a Helenei Coldea și toate celelalte evenimente tragice care se succed sunt doar ecouri tardive ale acelei prime tăceri, reverberații ale momentului în care cineva a ales să nu se oprească.

Construcția romanului amintește de arhitectura unui dosar psihologic. Nu există un criminal unic, ci o vinovăție colectivă, distribuită, compusă din omisiuni, complicități și frici. Olivia Odăianu nu caută senzaționalul, ci mecanismul moral prin care o societate ajunge să considere răul un fapt banal. Fiecare personaj are propriul moment de neimplicare, propriul „nu e treaba mea” care, pus lângă altele, formează lanțul cauzal al tragediei. De aceea, lectura produce un tip special de neliniște deoarece cititorul nu mai este un observator extern, ci devine parte a anchetei, invitat să-și examineze propriile tăceri. Într-un fel, “Un Singur Motiv”  funcționează ca un roman-confesiune colectivă, în care vina circulă de la un personaj la altul asemenea unui virus moral, fără să poată fi localizată complet. Răul nu se mai află „în afară”, ci se insinuează în gesturile mărunte, în neatenție, în justificările de zi cu zi.

Romanul Oliviei Odăianu ne obligă, astfel, să redefinim vinovăția. Ea nu mai este o consecință a intenției, ci a absenței intenției; nu un act deliberat, ci o formă de retragere din real. Faptele nu mai ucid singure le ucide tăcerea din jurul lor, acel vid moral care transformă pasivitatea într-o crimă lentă, aproape invizibilă.

COMANDĂ CARTEA DIRECT DE LA AUTOARE

Lucia Navarro – comisarul lucid într-o lume amorțită de neiubire

Lucia Navarro este una dintre cele mai complexe și coerente figuri feminine din literatura română contemporană. Nu este un simplu comisar de poliție, ci o conștiință care refuză amorțeala lumii din jur. Într-o epocă a indiferenței și a justificărilor, Lucia trăiește ca o ființă trează într-un univers care a obosit să mai simtă. Ceea ce o definește nu este puterea, ci luciditatea, iar asta poate să fie o luciditate care nu judecă, dar nici nu scuză.

În gesturile ei nu există nici un strop de retorică. Ea acționează, nu comentează. Vorbele îi sunt puține, dar fiecare străbate frica socială ca un fulger care, pentru o clipă, arată chipul adevărului. În momentul în care spune, scurt și tăios, „A așteptat momentul potrivit. A vrut să-i facă dreptate fratelui său. Dar asta nu e tot. Nu Victor Vornic e ținta lui, ci Clara”, Lucia nu formulează doar o constatare polițienească. Ea rostește, fără să știe, esența unei lumi bolnave de neiubire: oameni care confundă dreptatea cu răzbunarea, datoria cu posesia, adevărul cu pedeapsa.

În această lume amorțită, în care compasiunea a devenit un lux, Lucia e una dintre ultimele persoane care mai cred că empatia poate fi o formă de justiție. Ea nu anchetează doar faptele, ci și cauzele nevăzute ale tăcerii colective, acele locuri interioare unde se adună rușinea, teama, lașitatea. Dacă Radu Avram moare din greșeală, dacă Helen ascunde adevărul din frică, dacă Paul Banu ucide dintr-o iubire bolnavă, toate aceste gesturi au aceeași rădăcină: incapacitatea oamenilor de a iubi cu adevărat. Lucia înțelege asta și, în felul ei, luptă împotriva unei alte forme de crimă. Aici vorbim nu de crima juridică, ci de crima morală a tuturor. E vorba de nepăsarea oamenilor care aleg să nu intervină. Într-o lume care își caută scuze, ea continuă să creadă în simplul gest al implicării.

În felul acesta, Lucia Navarro devine o figură morală de tip clasic, dar rescrisă în cheia epocii noastre. Ea nu mai e detectivul atotștiutor, ci un om rănit care nu se lasă învins de cinism. În gândurile, în introspecția ei permanentă, se aud ecourile altor eroi umaniști precum Maigret, Colombo, Corrado Cattani. Dacă Cattani lupta cu mafia vizibilă a banilor, Lucia se confruntă cu mafia invizibilă a indiferenței. Ea nu trăiește printre mafioți, ci printre oameni obișnuiți, dar tocmai acolo e pericolul, în normalitatea care nu mai tresare la suferința altuia.

Lucia nu vorbește mult, dar prezența ei reordonează lumea. Fiecare pas al ei prin anchetă e un gest de reumanizare. Într-o societate în care adevărul s-a devalorizat, iar emoția sinceră pare o slăbiciune, ea reușește să transforme ancheta într-un act de iubire lucidă. Pentru că numai iubirea, în forma ei etică, poate repara ceea ce legea nu mai știe să vindece. Lucia Navarro e un comisar, dar și o mărturie a umanității uitate. Este dovada că, oricât ar amorți lumea, există oameni care continuă să simtă iubirea și durerea celorlalți.

Andrei Damian – răzbunarea ca orbire morală și ca formă de teologie negativă

În contrast cu luciditatea Luciei, Andrei Damian (devenit Paul Banu) întruchipează cealaltă formă de reacție la nedreptate: răzbunarea. Zece ani de tăcere se transformă la el într-un plan elaborat de reechilibrare. Dar răzbunarea lui nu e un act impulsiv, ci o logică perfect rațională, aproape medicală, în care violența este transformată în experiment moral. Când o atacă pe Clara, fata care l-a ignorat pe fratele său, Andrei nu acționează cu furie, ci cu un calm înfiorător. „Ți-am administrat Rocuronium”, îi spune. „Vei muri în liniște, dacă nu primești antidotul, Sugammadex.” În această scenă, care e de o intensitate aproape cinematografică, autorul inversează rolurile. Vinovata pasivă devine victimă activă, iar cel care se crede justițiar se transformă într-un demiurg al pedepsei. Este un moment de grație literară în care romanul depășește granițele thrillerului și intră în zona parabolei etice. Răzbunarea devine, aici, o formă de teologie negativă: omul care a pierdut sensul iertării încearcă să recreeze ordinea lumii prin pedeapsă.

În acel moment însă, Lucia intervine și pronunță numele uitat: „Andrei Damian.” E ca o formă de exorcizare morală, un botez invers care rupe vraja răului. Rostirea numelui devine actul prin care făptuitorul este adus înapoi în ordinea umană. Nu arma, nu forța, ci cuvântul este cel care restabilește echilibrul. În acea clipă, Lucia nu mai este un comisar, ci un martor al renașterii prin numire ca și cum, în tăcerea aceea încărcată, ea ar fi scos răul din umbră doar chemându-l pe nume. Este, poate, cea mai frumoasă metaforă a romanului: adevărul nu e pedeapsă, ci recunoaștere.

Arhitectura narativă și tensiunea morală

Structura romanului “Un Singur Motiv”  este construită cu precizia unui dosar birocratic și respirația unui poem dureros. Olivia Odăianu nu urmărește doar logica anchetei, ci și ritmul în care adevărul devine suportabil. De aceea, romanul alternează între planuri temporale, Prezentul investigației și trecutul care refuză să rămână îngropat se îmbină într-o mișcare constantă de apropiere și recul, ca o inimă care se contractă și se dilată sub presiunea vinovăției.

Fiecare capitol are un rol clar în construcția tensiunii. Începuturile calme, aproape statice, lasă locul unei dinamici interioare care crește odată cu descoperirile Luciei. Într-un sens aproape cinematografic, proza Oliviei Odăianu are montajul unui thriller european. Acțiunea nu se desfășoară prin evenimente spectaculoase, ci prin detalii care se repetă și se încarcă de semnificație. Un sunet de motor, o fotografie, o frază banală revin mai târziu ca indicii revelatoare.

Această structură funcționează și la nivel psihologic. Tensiunea nu e doar exterioară, nu vine din frica de crimă, ci din confruntarea cu o memorie refuzată. Cititorul simte că pericolul nu stă în ceea ce urmează să se întâmple, ci în ceea ce deja s-a întâmplat și n-a fost asumat. Într-un moment de maximă densitate, Lucia descoperă în casa lui Paul Banu o cameră secretă, acoperită cu fotografii și note. Acolo, toate firele anchetei se adună într-o imagine tulburătoare a obsesiei. Dar adevărata revelație nu e descoperirea criminalului, ci înțelegerea faptului că răul, oricât ar fi de ascuns, se hrănește cu tăcerea celor care nu-l confruntă.

Olivia Odăianu orchestrează aceste straturi de narațiune cu o rigoare care amintește de romanele polițiste scandinave, dar cu o căldură a observației care ține de tradiția europeană centrală și anume aceea în care ancheta devine un pretext pentru analiza sufletului. Fiecare personaj are un arc interior. Clara, care poartă povara unui gest de indiferență adolescentină; Radu Avram, victima unei serii de decizii morale greșite; Paul Banu, fratele rămas să trăiască cu o obsesie devenită sistem de răzbunare, iar în mijlocul lor, Lucia Navarro devine pivotul moral, catalizatorul transformării fiecăruia.

Această construcție în cercuri concentrice, în care ancheta se închide exact acolo unde a început, la marginea lacului din vara lui 2015, conferă romanului o simetrie aproape ritualică. Finalul nu oferă catharsis în sensul clasic al tragediei, nu eliberează cititorul prin pedepsirea vinovatului sau prin lacrimile purificatoare ale durerii. În schimb, propune o liniște fragilă, o înțelegere târzie, în care dreptatea și compasiunea se întâlnesc fără să se anuleze. De altfel, tensiunea romanului nu se rezolvă niciodată complet. Ca într-un film de Antonioni sau într-un episod din La Piovra, adevărul vine prea târziu ca să mai repare ceva, dar suficient de devreme ca să mai salveze o conștiință.

De aceea, “Un Singur Motiv”  nu este doar o poveste despre crimă, ci despre reverberațiile morale ale unei decizii aparent mărunte. Olivia Odăianu alege să închidă narațiunea nu prin pedepsirea vinovaților, ci prin reîntoarcerea la gestul originar al indiferenței. În acest sens, romanul nu se încheie, ci se suspendă. Cititorul rămâne cu sentimentul că ancheta continua, chiar în el însuși.

Intertextualitate și poziționare internațională

Dincolo de construcția sa narativă, “Un Singur Motiv” se înscrie într-o familie globală de texte care au redefinit romanul polițist ca instrument de cunoaștere morală. Apropierea cea mai evidentă este cu In Cold Blood al lui Truman Capote. Ambele cărți pleacă de la un eveniment violent și ajung să analizeze structura socială a răului. Ca și Capote, Olivia Odăianu este mai interesată de motivație decât de acțiune, de indiferența care precede crima, nu de actul însuși.

În același timp, există o filiație subtilă cu filme precum Se7en (Fincher) sau Zodiac — opere care interoghează obsesia, vinovăția și imposibilitatea de a atinge adevărul complet. Ca și acolo, și aici ancheta devine metaforă pentru nevoia de dreptate într-o lume care a uitat să creadă. Dar romanul Oliviei are ceva ce literatura anglo-saxonă a pierdut. Desigur, este vorba de gravitatea umană a estului european. În spatele fiecărei scene se simte un strat de traumă colectivă, o istorie a nepăsării românești, o cultură a „las’ că merge și-așa” care a erodat moralitatea zilnică. În acest sens, Un Singur Motiv este și o carte despre România contemporană, o societate în care răul nu mai e o excepție, ci o formă de normalitate liniștită. Nu mai șochează, ci se instalează în obiceiuri, în reflexe, în expresia „nu e treaba mea”.

O carte despre noi toți

La final, “Un Singur Motiv” se dovedește a fi nu doar o poveste polițistă, ci o oglindă morală. Este o carte despre fiecare moment în care am spus „nu e treaba mea” și am mers mai departe. Despre nepăsări mărunte care, adunate, devin tragedii. Despre cum, într-o lume tot mai grăbită, adevărata vină nu e acțiunea, ci indiferența. Cititorul închide cartea, dar rămâne cu o neliniște totală: dacă indiferența este o formă de crimă, câte crime am comis fără să știm? În această întrebare se află forța romanului.

Olivia Odăianu reușește să aducă romanul polițist românesc la maturitate, transformându-l într-un roman al conștiinței. E o carte care nu caută scandalul, ci adevărul; nu oferă satisfacții, ci luciditate. “Un Singur Motiv” este, în sensul cel mai uman, un roman despre clipa în care alegem să întoarcem capul  și despre prețul pe care îl plătim toți pentru asta.

“Un Singur Motiv” este, poate, primul roman polițist românesc care transformă ancheta într-un act de auto-interogare colectivă. Dincolo de povestea captivantă, el funcționează ca o oglindă morală pentru cititor. Fiecare gest aparent minor este o reflecție asupra lumii în care trăim: o lume a nepăsării, a indiferenței și a acelui „nu mă amestec” care, repetat zilnic, devine forma noastră comună de vinovăție.

Aceasta este, în fond, marea temă a romanului: moartea empatiei. Iar dacă George Arion a arătat că se poate scrie un roman polițist inteligent în România comunistă, Olivia Odăianu dovedește că se poate scrie un roman polițist diferit într-o Românie democratică, dar moralmente amorțită. Un roman care nu mai investighează doar crime, ci fracturile invizibile ale conștiinței.

GĂSEȘTI CARTEA AICI

“Un Singur Motiv” este romanul care readuce în literatura română demnitatea întrebării morale și curajul lucidității. Într-o epocă grăbită, în care emoțiile sunt consumabile și conștiința a devenit un lux, Olivia Odăianu propune un alt tip de thriller: unul al sufletului. Prin fraza ei limpede și tăioasă, prin tensiunea morală a fiecărui gest, autoarea ne amintește că adevărata anchetă nu este despre crimă, ci despre om. În fond, romanul nu vorbește despre moarte, ci despre moartea empatiei și despre încercarea disperată a literaturii de a o readuce la viață.

#AD

Articolul RECENZIE: Un Singur Motiv – romanul despre tăcerea care ucide vieți și trezește conștiințe apare prima dată în Roxana B.

Locaţie: Soniko Beauty – Intrarea Lt. Av. Marcel Anrdeescu 48, Sector 1, Bucureşti

Data: 26 iulie 2025

Carte: ,,Luni de fiere” de Pascal Bruckner

Invitată: Cristina Nicolescu, psihoterapeut

Organizator: iCarte, iParte

Moderator: Roxana Brănişteanu, Flavia Stoica

Parteneri: Soniko Beauty, Socată Artizanală, Asociația ICARTE

Ce vom citi: Luni de fiere de Pascal Bruckner

Această carte-cult este un roman tulburător despre obsesie, seducție și suferință în iubire. Cu un stil narativ captivant și adesea incomod, Luni de fiere dezvăluie fațetele întunecate ale relațiilor de cuplu și dinamica manipulării emoționale. Este o lectură care nu lasă pe nimeni indiferent și care poate fi o adevărată oglindă pentru propriile experiențe sau dileme afective.

Cui se adresează?

Cartea este recomandată tuturor celor care iubesc literatura psihologică, pasionaților de povești de dragoste atipice, dar și celor care vor să înțeleagă mai bine complexitatea relațiilor interumane. Este potrivită și pentru cititorii care apreciază analiza subtilă a emoțiilor și confruntarea cu teme inconfortabile, dar revelatoare.

Invitat special: psihoterapeut Cristina Nicolescu

Pentru a aprofunda temele delicate ale romanului, o vom avea alături de noi pe Cristina Nicolescu, psihoterapeut specializat în relații și dezvoltare personală. Vom discuta despre limite, atașamente toxice, dar și despre eliberare – totul prin prisma literaturii și a psihologiei aplicate.

Surprize pentru participanți

Pentru că vrem ca această experiență să fie una memorabilă, fiecare participant nou va primi o carte cadou de bun-venit în comunitatea iCarte, iParte. Nu va lipsi socata, un produs creat de Socată Artizanală.

În plus, gazda noastră, salonul Soniko Beauty, oferă un cadou special pentru fiecare participant, care completează perfect atmosfera intimă a clubului nostru.

IA BILET PENTRU CLUB DE AICI

IMPORTANT!

În situația în care, din diverse motive, nu mai puteți participa Clubul de Lectură, banii pe biletul de participare nu vor fi returnați. Se poate înlocui participarea cu prezența unui alt participant, însă nu este datoria Moderatorului/Organizatorului de a găsi acea persoană. Rugămintea este să evitați o astfel de situație, întrucât sunt costuri făcute în avans pentru ca acest atelier să aibă loc. De asemenea, menționăm faptul că evenimentele iCarte, iParte nu sunt ale unei coporații, ci organizate de persoane pasionate de citit, care contribuie din prorpiile surse și resurse la educația din România.

Articolul Clubul de lectură care îți va pune sufletul sub lupă ,,Luni de fiere” de Pascal Bruckner apare prima dată în Roxana B.

„Cum ai putut să fii atât de egoistă, atât de proastă, curvă împuțită? Și de ce?”

„Povestiri din Crângul cu Bujori” de Sorin Rizeanu, te prinde ca o vrajă întunecată și nu-ți mai dă drumul. Este un roman care nu se citește ca o simplă ficțiune, ci ca o spovedanie colectivă. Împletește mitul cu realitatea dură, blestemele vechi cu traumele prezentului și creează o lume rurală în care oamenii au învățat să supraviețuiască prin tăcere. Într-o lume unde șerpii, corbii și pădurea par martori vii, totul devine o alegorie macabră. Moartea e ritual, tăcerea e blestem, iar copilul care vede totul ascunde la piept un șarpe, ca o moștenire tăcută a vinovăției. Romanul aduce la suprafață ceea ce am ascuns prea mult: destrămarea familiilor, întoarcerea imposibilă a celor plecați, comunități care știu, dar nu vorbesc, copii care tac pentru toți. O carte despre ceea ce suntem când nimeni nu mai are curajul să spună adevărul.

COMANDĂ CARTEA DE AICI

Dacă Bacovia s-ar fi născut într-un sat din Muntenia și-ar fi iubit prima femeie până la sânge

În literatura română de azi, rareori o carte îndrăznește să sfideze liniștea și comoditatea lecturii așa cum o face „Povestiri din Crângul cu Bujori” de Sorin Rizeanu. Nu este vorba aici despre un roman realist, nici despre o culegere de povestiri folclorice modernizate, ci despre o operă hibridă și hipnotică, în care imaginarul precreștin, trauma colectivă și mitologia rurală se împletesc cu un realism frust, adesea grotesc. Rizeanu nu spune o poveste. El oficiază un ritual. Așa cum spune chiar autorul,

„O lume cu propriile ei idei. Sunt multe feluri de întunecimi. Doar pentru cei ce văd doar cu inimile, întunecimea e liniștitoare, odihnitoare” (p. 250),

…această lume e fără leac.

Alegorie rurală, vină colectivă și realism grotesc.

Un sat fără nume, un Macondo al umbrelor

În romanul lui Sorin Rizeanu, satul fără nume e mai mult decât o așezare geografică. E un spațiu magic-cadaveric, suspendat într-un timp fără sfârșit, asemenea Macondo-ului lui Márquez — dar răsturnat, sumbru, îngropat sub un văl de rușine, tăcere și sânge. Un loc în care bărbații pleacă și se întorc schimbați, iar femeile dispar fără urmă. Un sat cu corbi și șerpi, cu pădurea care ascunde secrete și un râu care înghite trupuri. Rizeanu creează o lume rurală care respiră prin ritmurile ancestrale, prin ritualuri și spaime, în care magia nu e solară, ci aproape demonică — o „mitologie a vinovăției” ce leagă oamenii de pământul lor prin legături mai groase decât sângele.  Aici, oamenii își duc viețile între cârciumă, pădure și rugăciune, între  blestem și cântec bătrânesc.

În centrul acestui univers, autorul pune o faptă demonică, săvârșită de mâinile unui bărbat deja mort – o ucidere ritualică a mamei, într-un act care amestecă furia domestică, mitul și oroarea canibalică. Femeia este ucisă și transformată în hrană pentru doi polițiști, fără ca aceștia să bănuiască ce mănâncă. Într-un singur gest, grotescul devine simbol: justiția se hrănește orbește cu trupul victimei, iar comunitatea tăcută înghite cu vinovăție ceea ce ar fi trebuit să plângă.

POVESTIRI DIN CRÂNGUL CU BUJORI

Real și fantastic: o lume scindată

Cartea oscilează constant între planul real și cel fantastic, dar o face cu atâta naturalețe încât nu mai știm unde începe halucinația. Aici, șerpii și corbii luptă pentru supremație, râul Călmățui înghite trupuri și le transformă în semne, iar pădurea devine loc de întâlnire cu moartea, dar și cu adevărul ascuns. Această sciziune nu este un artificiu narativ, ci un răspuns artistic la ruptura dintre ce trăiesc oamenii și ce pot înțelege. În lumea lui Rizeanu, adevărul nu se spune, ci se visează, se urlă, se înscenează. De aceea, realismul grotesc coexistă cu mitologia: pentru că altfel n-am putea suporta ceea ce ni se arată.

Trauma exilului și drama reîntoarcerii

Una dintre cele mai tulburătoare figuri ale cărții este aceea a bărbatului plecat în străinătate, care se întoarce – nu cu bani, nu cu izbăvire – ci cu fața schimbată, cu ochii goi, cu instinctul animal trezit. Este un lup, un vârcolac, o bestie care poartă chip de om. El nu mai poate fi nici fiu, nici soț, nici frate. E un simbol al rupturii, al imposibilității de a te mai întoarce cu adevărat acasă.

Rizeanu atinge aici o rană adâncă a societății românești: milioanele de oameni plecați, despărțiți de casele și familiile lor, care nu se mai pot reîntoarce cu totul, pentru că ceva s-a rupt în ei. Și dacă o fac, se întorc schimbați, uneori devorați de propriile vinovății. Această metamorfoză este una dintre cele mai pregnante dimensiuni ale romanului – un portret mitic și dureros al celui străin în propria viață.

Copilul cu șarpele la piept și tăcerea care apasă

În toată grozăvia care se petrece, copilul este martorul tăcut. La un moment dat îl vedem cum ține un șarpe la piept — o imagine stranie, neliniștitoare, care rămâne cu tine mult după ce ai închis cartea. Nu spune niciun cuvânt. Nu întreabă, nu acuză, pare prins într-o lume a lui. Și tocmai prin această tăcere copilul devine o prezență simbolică. Parcă ar purta cu el o moștenire grea, o vină care plutește deasupra satului fără ca nimeni să o rostească. Într-o lume în care totul este ascuns, iar groaza rămâne nerostită, copilul pare singurul care a văzut cu adevărat ce s-a întâmplat. Nu e nebunie, ci o formă de tăcere care apasă, care ascunde mai mult decât arată — ca un blestem pe care comunitatea îl duce mai departe fără să-l numească.

COMANDĂ CARTEA DE AICI

Stilul – descântec, document, delir

Stilul lui Sorin Rizeanu e deopotrivă arhaic și halucinatoriu. Textul curge cu sonorități de rugăciune, dar brusc devine crud, murdar, visceral. Uneori ai impresia că citești o doină, alteori un rechizitoriu. Frânt, oral, aproape șoptit, textul îți lasă senzația că ai ascultat mai degrabă decât ai citit.

Mai mult decât atât, Rizeanu alternează subtil între persoana a III-a și fragmente ce par scrise la persoana I, mai ales în scenele cele mai brutale. E ca și cum naratorul ar intra direct în mintea criminalului – cum se întâmplă atunci când femeia e tranșată și transformată în ciorbă. Această trecere bruscă face ca oroarea să fie resimțită aproape fizic de cititor, iar distanța confortabilă dintre povestitor și personaj dispare cu totul. Oralitatea controlată e una dintre marile reușite ale cărții. Ea dă senzația că toată povestea e transmisă pe cale misterioasă, din bătrâni, din cimitire, de sub pietre. Parcă ai asculta un bocet spus la focul sobei, cu pauze și șoapte care te fac să te înfiori.

În acest univers, nimic nu e explicat complet — totul e simțit. Magia și crima, dragostea și ura, credința și blestemul se amestecă fără încetare, ca într-un descântec ce își face efectul încet, dar sigur. Nimic nu e cu totul nou, totul se repetă – pentru că satul lui Rizeanu e un ciclu, un blestem care se moștenește.

Concluzie: o carte-rană, o carte-descântec

„Povestiri din Crângul cu Bujori” nu e doar o carte despre satul românesc. E o mărturie despre ce am ascuns cu toții prea mult: rușinea, violența, familiile destrămate, plecările fără întoarcere, tăcerea ca blestem. E un roman despre ce a fost îngropat acolo. Despre ce refuzăm să recunoaștem că am trăit. Despre crime fără vinovați, trupuri ascunse în păduri și suflete moarte care încă se târăsc prin case cu acoperiș de tablă.

Sorin Rizeanu deschide o poartă către o lume rurală vie și stranie, cu vârcolaci, șerpi, corbi și vinovății care rod pe dinăuntru. Romanul se închide ca un descântec: „până la capătul lumii, o călătorie în care nu știi ce-ți va veni în cale.” O combinație de mit, delir și poezie care nu poate fi uitată. Iar dacă Bacovia s-ar fi născut într-un sat din Muntenia, ar fi scris exact așa despre prima și ultima lui iubire. Și despre cum au sfârșit amândouă în oala de ciorbă a poliției.

Iar cititorul, odată ce intră, rămâne prins. Nu mai poate să uite. Nu mai vrea să uite.

COMANDĂ CARTEA DE AICI

Articolul RECENZIE: Povestiri din Crângul cu Bujori apare prima dată în Roxana B.

Ne vedem pe 21 iunie la clubul de lectură din București – vii și tu?

Pe 21 iunie, te așteptăm la o ediție specială a clubului de lectură în București, unde vom dezbate ”Verity”, unul dintre cele mai intense thrillere scrise de Colleen Hoover – autoarea care a cucerit milioane de cititori în întreaga lume.

Dacă ai citit deja cartea, știi că e imposibil să o uiți. Dacă n-ai apucat încă, ai toate șansele să o devorezi până la întâlnire. Iar dacă ești fan al romanelor care îți dau fiori pe șira spinării și te lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri… nu ai voie să lipsești!

PARTICIPĂ LA CLUB

De ce ”Verity”? De ce acum?

Pentru că ”Verity” nu e doar un roman intens și controversat, ci și viitorul subiect de discuție pe buzele tuturor. Cartea publicată în 2018 urmează să fie transpusă pe marile ecrane de studiourile Amazon MGM, iar distribuția este una de zile mari:

Anne Hathaway – Verity Crawford
Dakota Johnson – Lowen Ashleigh
Josh Hartnett – Jeremy Crawford

Regia este semnată de Michael Showalter, cunoscut pentru The Idea of You, The Big Sick și The Eyes of Tammy Faye. Filmările s-au încheiat în aprilie 2025, iar lansarea oficială este programată pentru 15 mai 2026.

O poveste cu suspans, obsesii și adevăruri întunecate

Lowen Ashleigh, o scriitoare aflată în impas, primește o ofertă neașteptată: să continue seria de succes a celebrei Verity Crawford, aflată în stare vegetativă după un accident tragic. Acceptă invitația de a locui în casa familiei Crawford pentru a studia manuscrisele – dar descoperă mult mai mult decât a semnat în contract.

Cartea are un ritm cinematografic, plin de scene tensionate, momente de introspecție și revelații tulburătoare. Și, cel mai important: finalul stârnește dezbateri aprinse. Exact genul de poveste care merită o discuție intensă într-un cerc de cititori pasionați.

Vino la club! Dezbaterea promite să fie aprinsă

Când: 21 iunie, ora 12.00
Unde: QEZ Bistro, în centrul Bucureștiului (în spatele BNR)
Cum participi: Completează formularul de înscriere aici – [link]

Ne vom întreba împreună:

• Cine e adevărata Verity?

• Poți avea încredere în ceea ce citești?

• Ce ai fi făcut în locul lui Lowen?

• Unde se termină adevărul și unde începe manipularea?

IA BILET PENTRU CLUBUL DE LECTURĂ

Hai să descifrăm împreună misterul

Clubul de lectură este deschis tuturor: cititori pasionați, fani ai lui Colleen Hoover, iubitori de thrillere sau pur și simplu oameni care vor să petreacă o seară diferită, într-un cadru prietenos. Discuția va fi relaxată, sinceră și… cu siguranță plină de controverse.

Înscrie-te acum și nu rata ocazia!
Un roman care dă fiori, o întâlnire între cititori și o ecranizare care abia așteaptă să apară – toate se întâmplă la QEZ Bistro, pe 21 iunie.

Foto by EmMedia Studio

Articolul Se ecranizează Verity, thrillerul care a pus lumea pe jar! apare prima dată în Roxana B.

„Pitic printre gigante” este un roman care sfidează convențiile, stilul și logica narativă, dar reușește să creeze o experiență imposibil de ignorat. Un amestec de vis, delir, autobiografie și fantezie urbană.

Dacă Tarantino s-ar fi născut în Militari, ar fi scris cartea asta

Sau poate n-ar fi scris-o. Poate doar ar fi regizat-o, cu sânge fals, replici trase de păr și o coloană sonoră cu efecte de sunet din 1995. Dar cert e că „Pitic printre gigante”, romanul lui Vlad Mîciu, nu seamănă cu nimic din ce circulă azi în literatura română. Este o carte care trebuie citită nu pentru ce este, ci pentru ce se întâmplă în timp ce o citești: o experiență completă, viscerală, haotică, aproape cinematografică.

Nu e roman. E film. Nu e ficțiune literară clasică, cu introspecții, stil și structuri. E mai degrabă un scenariu trăit cu ochii deschiși. Autorul își imaginează, cu forța brută a unui visător neînfrânat, cum devine erou național, salvatorul femeilor, al patriei și, în final, al umanității. Totul e scris atât de dinăuntru, atât de implicat emoțional, încât nu mai pare că autorul povestește despre un personaj. E ca și cum trăiește direct prin el. Nu-l inventează, îl locuiește. Vlad Mîciu scrie nu ca să creeze, ci ca să transcrie o halucinație eroică în care el însuși este protagonistul suprem.

Marcel și visul salvării totale

Povestea urmărește destinul lui Marcel Pinescu, un tânăr banal, care trece printr-o succesiune amețitoare de iubiri, trădări, violență, relații explozive, confruntări fizice, episoade de arestare și visuri de glorie politică. În final, figura lui capătă dimensiuni aproape mitice, ca o legendă urbană rescrisă din colțul unui vis trăit cu ochii deschiși.

COMANDĂ CARTEA DE AICI

Thor are ciocanul. Harry Potter are bagheta. Batman are centura cu gadgeturi. Marcel are… umbrela. Nu glumim. Umbrela lui Marcel apare obsesiv în poveste. Nu o folosește pentru ploaie (nici nu prea plouă în carte). O poartă cu el ca pe un talisman, ca pe un simbol. Umbrela nu e doar un obiect. E o extensie a personajului, o relicvă, un totem. Îi dă identitate, îl face recognoscibil, îl ridică de la tânăr oarecare la erou de bandă desenată urbană.

Într-un roman în care realitatea și fantezia se amestecă fără avertisment, umbrela devine artefactul magic. Nu are puteri, dar le sugerează. E acolo, mereu, ca un detaliu de film care, în mod inexplicabil, devine memorabil. Și tocmai de aceea, umbrela salvează.

Pitic printre gigante – titlul care spune tot

Titlul e cheia de lectură perfectă. Marcel e piticul – nu doar fizic, ci simbolic: un om mic într-o lume mare, între femei dominante, lideri corupți și un București în care realitatea e un decor de acțiune continuă. Dar și cartea e un pitic care vrea să pară gigant. O literatură neșlefuită, dar uriașă în ambiție. Fără rușine. Fără autocenzură. Fără limite.

Fraze care nu se uită (chiar dacă ai vrea)

Stilul e direct, brutal, dintr-o bucată. Dialogurile sar între patetic și grotesc, atingând involuntar comicul absolut. Fraze ca:

• „Să-ți pun slipul”

• „Armamentul periculos de sub talia lui Marcel”

• „Fac sex în piscină, cu mângâieri rapide și pasionale”

• „Câte partide de sex ai la activ?”

• „Înfige un cuțit în gâtul meu și scapi de riscul numit Marcel Pinescu.”

• „Tudor scoate din spatele lui un târnăcop.”

…nu se uită. Nu prin profunzime, ci prin felul în care literatura, fără să vrea, ajunge să se parodieze singură. Cititorul nu mai știe dacă râde cu cartea sau de ea. Nu e rafinament. E sinceritate brută.

Scris nu pentru a impresiona. Ci pentru a elibera

Și totuși, cartea asta are ceva. Ceva ce nu poate fi imitat: sinceritate. Brutală, viscerală, fără protecție stilistică. Se simte că autorul trăiește în capul lui tot ce a scris. Că vizualizează fiecare scenă, fiecare luptă, fiecare discurs politic și fiecare îmbrățișare ca pe un film în care el e regizor, actor și salvator. E un tip de scris rar: scrisul unui om care nu știe cum se scrie „bine”, dar care simte că dacă nu scrie, explodează.

PITIC PRINTRE GIGANTE

Verdictul: o carte imposibil de uitat

„Pitic printre gigante” nu e o carte ușor de recomandat. Dar e o carte pe care o citești o dată în viață și nu o uiți niciodată. Ca un coșmar delicios. Ca un karaoke emoțional cu un supererou care nu se teme să plângă, să iubească, să greșească, să moară și să reînvie, totul între două scene de sex și o revoluție imaginară.

Dacă vrei o experiență literară curată, coerentă și estetică – ferește-te de cartea asta.

Dar dacă vrei să simți cum arată o fantezie neprocesată despre mântuire, glorie și dragoste în Sectorul 6, atunci citește. Citește tot. Și ține minte:

Umbrela salvează:)

Articolul RECENZIE Pitic printre gigante – Tarantino de Militari? apare prima dată în Roxana B.

Locaţie: QezBistro, str. Eugeniu Carada 7, Bucureşti

Data: 21 iunie 2025

Carte: ,,Verity” Colleen Hoover

Organizator: iCarte, iParte

Moderator: Roxana Brănişteanu, Flavia Stoica

Parteneri: QezBistro, Asociația ICARTE

IA BILET PENTRU CLUB DE AICI

Despre carte:

„Verity” este un thriller romantic captivant, care explorează granițele dintre adevăr și minciună, dragoste și obsesie. Povestea urmărește lupta unei scriitoare talentate care acceptă un proiect special, dar descoperă secrete întunecate care îi vor schimba viața pentru totdeauna.

De ce să citești „Verity”?

Pentru că este mai mult decât o simplă poveste — este o experiență care te provoacă să vezi lumea prin lentilele incertitudinii și misterului. Dacă îți place să fii surprins, să te întrebi ce e real și ce nu, și să explorezi complexitatea emoțiilor umane în situații extreme, atunci „Verity” este cartea perfectă pentru tine.

Vrei să vii?

Pregătește-te pentru o lectură care te va ține cu sufletul la gură și te va face să te întrebi cât de bine cunoști cu adevărat oamenii din jurul tău. Dacă îți plac poveștile pline de răsturnări de situație și personaje complexe, „Verity” este cartea perfectă pentru tine!

Confirmă-ți prezența 0763598961 (Whatsapp) și hai să ne bucurăm de această călătorie literară împreună!

IA BILET PENTRU CLUB DE AICI

IMPORTANT!

În situația în care, din diverse motive, nu mai puteți participa Clubul de Lectură, banii pe biletul de participare nu vor fi returnați. Se poate înlocui participarea cu prezența unui alt participant, însă nu este datoria Moderatorului/Organizatorului de a găsi acea persoană. Rugămintea este să evitați o astfel de situație, întrucât sunt costuri făcute în avans pentru ca acest atelier să aibă loc. De asemenea, menționăm faptul că evenimentele iCarte, iParte nu sunt ale unei coporații, ci organizate de persoane pasionate de citit, care contribuie din prorpiile surse și resurse la educația din România.

Articolul Descoperă misterul și pasiunea din „Verity” de Colleen Hoover apare prima dată în Roxana B.

Locaţie: QezBistro, str. Eugeniu Carada 7, Bucureşti

Data: 26 aprilie 2025

Carte: „Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafón

Organizator: iCarte, iParte

Moderatori: Roxana Brănişteanu, Flavia Stoica

Parteneri: QezBistro, Asociația ICARTE

Destine în oglindă: Daniel și Julian Carax

În centrul discuțiilor s-au aflat Daniel și Julian Carax – două personaje legate printr-un fir invizibil al sorții. Destinul lor pare a fi o reflecție reciprocă: tânărul Daniel descoperă cartea lui Carax și, prin ea, intră într-un labirint al trecutului care ajunge să-i modeleze propriul viitor.

Am vorbit despre cum viețile celor doi se împletesc, despre cum alegerile, iubirile pierdute și dorința de a afla adevărul îi apropie, chiar dacă nu se cunosc direct. Daniel îl „salvează” pe Carax prin înțelegere, iar la rândul lui este salvat de poveste – de curajul de a merge până la capăt.

Teme centrale: iubire, memorie și salvare prin povești

Povestea ne-a purtat printr-o Barcelona gotică, în care trecutul apasă greu, iar fiecare pas înainte dezvăluie o nouă întrebare.

Romanul deschide teme puternice: iubirea imposibilă, răul moștenit, frica de adevăr și nevoia de sens. Însă poate cea mai emoționantă dintre ele este ideea că poveștile pot salva.

Lectura devine un act de rezistență, un refugiu și, în același timp, o punte spre ceilalți. Zafón ne amintește că uneori, singura salvare vine prin a înțelege trecutul – și prin a-l accepta.

Surprize și planuri pentru luna viitoare

La finalul întâlnirii, fiecare membru nou al clubului a primit o carte cadou. A fost un gest mic, dar plin de semnificație – o invitație de a continua aventura lecturii.

Ne vom revedea luna viitoare cu „Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor de Cristina Campos”, la care autoarea va participa din Spania (prin Zoom, deci poate participa online oricine dorește). Ne așteaptă o poveste sensibilă, cu parfum de Mediterană și emoții sincere.

Articolul O întâlnire de poveste: „Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafon apare prima dată în Roxana B.

De aceea, te invităm la următoarea ediție a clubului nostru de lectură, unde vom descoperi împreună un roman fascinant: „Umbra vântului”, de Carlos Ruiz Zafón, în aceeași atmosferă caldă de la QEZ Bistro.

Locaţie: QezBistro, str. Eugeniu Carada 7, Bucureşti

Data: 26  aprilie 2025

Carte: ,,Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafón

Organizator: iCarte, iParte

Moderator: Roxana Brănişteanu, Flavia Stoica

Parteneri: QezBistro, Asociația ICARTE

IA BILET PENTRU CLUB DE AICI

O carte despre mister, iubire și secrete uitate în timp

Imaginează-ți o librărie veche, plină de cărți pierdute, unde fiecare volum ascunde o poveste uitată. Așa începe aventura lui Daniel Sempere, un băiat din Barcelona anilor ‘40, care descoperă un roman rar, „Umbra vântului”. Curând, își dă seama că cineva vrea să șteargă orice urmă a acelei cărți și a autorului ei. Pe măsură ce Daniel sapă tot mai adânc în acest mister, viața lui se împletește periculos cu trecutul ascuns al Barcelonei și al unui destin tragic.

De ce ar trebui să citești această carte? Pentru că este un roman care are totul: mister, aventură, o poveste de dragoste tulburătoare și o atmosferă gotică irezistibilă. Scrisul lui Zafón te prinde ca un vis din care nu mai vrei să te trezești, iar odată ce intri în labirintul său literar, nu vei mai putea lăsa cartea din mână.

 Hai să discutăm împreună!

Dacă vrei să te lași purtat de farmecul acestei povești și să o dezbatem împreună, te așteptăm pe 29 aprilie! Fie că ai citit deja cartea sau abia acum o descoperi, clubul nostru de lectură este locul perfect pentru a împărtăși impresii, teorii și emoții.

Confirmă-ți prezența 0763598961 (Whatsapp) și hai să ne bucurăm de această călătorie literară împreună!

IA BILET PENTRU CLUB DE AICI

IMPORTANT!

În situația în care, din diverse motive, nu mai puteți participa Clubul de Lectură, banii pe biletul de participare nu vor fi returnați. Se poate înlocui participarea cu prezența unui alt participant, însă nu este datoria Moderatorului/Organizatorului de a găsi acea persoană. Rugămintea este să evitați o astfel de situație, întrucât sunt costuri făcute în avans pentru ca acest atelier să aibă loc. De asemenea, menționăm faptul că evenimentele iCarte, iParte nu sunt ale unei coporații, ci organizate de persoane pasionate de citit, care contribuie din prorpiile surse și resurse la educația din România.

Articolul Club de lectură „Umbra vântului”, Carlos Luiz Zafón apare prima dată în Roxana B.