Un bărbat plecat la muncă, în străinătate, se întoarce în satul natal și află că soția lui a născut un copil cu alt bărbat. Ce urmează e un coșmar mitologic: femeia îl lovește mortal cu cosorul, iar el cade. Moartea însă nu-l oprește. Ridicându-se ca o umbră între lumi, o ucide, o tranșează, o fierbe, iar carnea ei ajunge în ciorba servită polițiștilor veniți să ancheteze.
„Cum ai putut să fii atât de egoistă, atât de proastă, curvă împuțită? Și de ce?”
„Povestiri din Crângul cu Bujori” de Sorin Rizeanu, te prinde ca o vrajă întunecată și nu-ți mai dă drumul. Este un roman care nu se citește ca o simplă ficțiune, ci ca o spovedanie colectivă. Împletește mitul cu realitatea dură, blestemele vechi cu traumele prezentului și creează o lume rurală în care oamenii au învățat să supraviețuiască prin tăcere. Într-o lume unde șerpii, corbii și pădurea par martori vii, totul devine o alegorie macabră. Moartea e ritual, tăcerea e blestem, iar copilul care vede totul ascunde la piept un șarpe, ca o moștenire tăcută a vinovăției. Romanul aduce la suprafață ceea ce am ascuns prea mult: destrămarea familiilor, întoarcerea imposibilă a celor plecați, comunități care știu, dar nu vorbesc, copii care tac pentru toți. O carte despre ceea ce suntem când nimeni nu mai are curajul să spună adevărul.
COMANDĂ CARTEA DE AICI
Dacă Bacovia s-ar fi născut într-un sat din Muntenia și-ar fi iubit prima femeie până la sânge
În literatura română de azi, rareori o carte îndrăznește să sfideze liniștea și comoditatea lecturii așa cum o face „Povestiri din Crângul cu Bujori” de Sorin Rizeanu. Nu este vorba aici despre un roman realist, nici despre o culegere de povestiri folclorice modernizate, ci despre o operă hibridă și hipnotică, în care imaginarul precreștin, trauma colectivă și mitologia rurală se împletesc cu un realism frust, adesea grotesc. Rizeanu nu spune o poveste. El oficiază un ritual. Așa cum spune chiar autorul,
„O lume cu propriile ei idei. Sunt multe feluri de întunecimi. Doar pentru cei ce văd doar cu inimile, întunecimea e liniștitoare, odihnitoare” (p. 250),
…această lume e fără leac.
Alegorie rurală, vină colectivă și realism grotesc.
Un sat fără nume, un Macondo al umbrelor
În romanul lui Sorin Rizeanu, satul fără nume e mai mult decât o așezare geografică. E un spațiu magic-cadaveric, suspendat într-un timp fără sfârșit, asemenea Macondo-ului lui Márquez — dar răsturnat, sumbru, îngropat sub un văl de rușine, tăcere și sânge. Un loc în care bărbații pleacă și se întorc schimbați, iar femeile dispar fără urmă. Un sat cu corbi și șerpi, cu pădurea care ascunde secrete și un râu care înghite trupuri. Rizeanu creează o lume rurală care respiră prin ritmurile ancestrale, prin ritualuri și spaime, în care magia nu e solară, ci aproape demonică — o „mitologie a vinovăției” ce leagă oamenii de pământul lor prin legături mai groase decât sângele. Aici, oamenii își duc viețile între cârciumă, pădure și rugăciune, între blestem și cântec bătrânesc.
În centrul acestui univers, autorul pune o faptă demonică, săvârșită de mâinile unui bărbat deja mort – o ucidere ritualică a mamei, într-un act care amestecă furia domestică, mitul și oroarea canibalică. Femeia este ucisă și transformată în hrană pentru doi polițiști, fără ca aceștia să bănuiască ce mănâncă. Într-un singur gest, grotescul devine simbol: justiția se hrănește orbește cu trupul victimei, iar comunitatea tăcută înghite cu vinovăție ceea ce ar fi trebuit să plângă.
POVESTIRI DIN CRÂNGUL CU BUJORI
Real și fantastic: o lume scindată
Cartea oscilează constant între planul real și cel fantastic, dar o face cu atâta naturalețe încât nu mai știm unde începe halucinația. Aici, șerpii și corbii luptă pentru supremație, râul Călmățui înghite trupuri și le transformă în semne, iar pădurea devine loc de întâlnire cu moartea, dar și cu adevărul ascuns. Această sciziune nu este un artificiu narativ, ci un răspuns artistic la ruptura dintre ce trăiesc oamenii și ce pot înțelege. În lumea lui Rizeanu, adevărul nu se spune, ci se visează, se urlă, se înscenează. De aceea, realismul grotesc coexistă cu mitologia: pentru că altfel n-am putea suporta ceea ce ni se arată.
Trauma exilului și drama reîntoarcerii
Una dintre cele mai tulburătoare figuri ale cărții este aceea a bărbatului plecat în străinătate, care se întoarce – nu cu bani, nu cu izbăvire – ci cu fața schimbată, cu ochii goi, cu instinctul animal trezit. Este un lup, un vârcolac, o bestie care poartă chip de om. El nu mai poate fi nici fiu, nici soț, nici frate. E un simbol al rupturii, al imposibilității de a te mai întoarce cu adevărat acasă.
Rizeanu atinge aici o rană adâncă a societății românești: milioanele de oameni plecați, despărțiți de casele și familiile lor, care nu se mai pot reîntoarce cu totul, pentru că ceva s-a rupt în ei. Și dacă o fac, se întorc schimbați, uneori devorați de propriile vinovății. Această metamorfoză este una dintre cele mai pregnante dimensiuni ale romanului – un portret mitic și dureros al celui străin în propria viață.
Copilul cu șarpele la piept și tăcerea care apasă
În toată grozăvia care se petrece, copilul este martorul tăcut. La un moment dat îl vedem cum ține un șarpe la piept — o imagine stranie, neliniștitoare, care rămâne cu tine mult după ce ai închis cartea. Nu spune niciun cuvânt. Nu întreabă, nu acuză, pare prins într-o lume a lui. Și tocmai prin această tăcere copilul devine o prezență simbolică. Parcă ar purta cu el o moștenire grea, o vină care plutește deasupra satului fără ca nimeni să o rostească. Într-o lume în care totul este ascuns, iar groaza rămâne nerostită, copilul pare singurul care a văzut cu adevărat ce s-a întâmplat. Nu e nebunie, ci o formă de tăcere care apasă, care ascunde mai mult decât arată — ca un blestem pe care comunitatea îl duce mai departe fără să-l numească.
COMANDĂ CARTEA DE AICI
Stilul – descântec, document, delir
Stilul lui Sorin Rizeanu e deopotrivă arhaic și halucinatoriu. Textul curge cu sonorități de rugăciune, dar brusc devine crud, murdar, visceral. Uneori ai impresia că citești o doină, alteori un rechizitoriu. Frânt, oral, aproape șoptit, textul îți lasă senzația că ai ascultat mai degrabă decât ai citit.
Mai mult decât atât, Rizeanu alternează subtil între persoana a III-a și fragmente ce par scrise la persoana I, mai ales în scenele cele mai brutale. E ca și cum naratorul ar intra direct în mintea criminalului – cum se întâmplă atunci când femeia e tranșată și transformată în ciorbă. Această trecere bruscă face ca oroarea să fie resimțită aproape fizic de cititor, iar distanța confortabilă dintre povestitor și personaj dispare cu totul. Oralitatea controlată e una dintre marile reușite ale cărții. Ea dă senzația că toată povestea e transmisă pe cale misterioasă, din bătrâni, din cimitire, de sub pietre. Parcă ai asculta un bocet spus la focul sobei, cu pauze și șoapte care te fac să te înfiori.
În acest univers, nimic nu e explicat complet — totul e simțit. Magia și crima, dragostea și ura, credința și blestemul se amestecă fără încetare, ca într-un descântec ce își face efectul încet, dar sigur. Nimic nu e cu totul nou, totul se repetă – pentru că satul lui Rizeanu e un ciclu, un blestem care se moștenește.
Concluzie: o carte-rană, o carte-descântec
„Povestiri din Crângul cu Bujori” nu e doar o carte despre satul românesc. E o mărturie despre ce am ascuns cu toții prea mult: rușinea, violența, familiile destrămate, plecările fără întoarcere, tăcerea ca blestem. E un roman despre ce a fost îngropat acolo. Despre ce refuzăm să recunoaștem că am trăit. Despre crime fără vinovați, trupuri ascunse în păduri și suflete moarte care încă se târăsc prin case cu acoperiș de tablă.
Sorin Rizeanu deschide o poartă către o lume rurală vie și stranie, cu vârcolaci, șerpi, corbi și vinovății care rod pe dinăuntru. Romanul se închide ca un descântec: „până la capătul lumii, o călătorie în care nu știi ce-ți va veni în cale.” O combinație de mit, delir și poezie care nu poate fi uitată. Iar dacă Bacovia s-ar fi născut într-un sat din Muntenia, ar fi scris exact așa despre prima și ultima lui iubire. Și despre cum au sfârșit amândouă în oala de ciorbă a poliției.
Iar cititorul, odată ce intră, rămâne prins. Nu mai poate să uite. Nu mai vrea să uite.
COMANDĂ CARTEA DE AICI