Ce bine-ar fi să mai avem jurnalişti precum Eminescu…

Despre Mihai Eminescu am auzit şi am învăţat cu toţii la şcoală şi se va vorbi întotdeauna, mai ales datorită operei sale atât de bogate, prin poeziile duioase pe care le-a scris, sau a vastelor cunoştinţe pe care le deţinea în orice domeniu. Însă Eminescu a fost mai mult decât poet şi gânditor. Eminescu a fost cel mai mare jurnalist pe care l-a avut ţara noastră, a fost sociolog, a fost analist economic şi politic. A fost „omul deplin al culturii române”, după cum l-a numit Constantin Noica. Opera sa ziaristico-politică este la fel de valoroasă şi de poetică, de aceea trebuie reamintit măcar o dată pe an.

Jurnalistul Mihai Eminecu şi-a început activitatea ca redactor la „Curierul de Iaşi”, iar mai apoi, vreme de şase ani, la ziarul „Timpul” (organ al Partidului Conservator). A avut colaborări şi la alte reviste, unde a scris articole politice sau culturale. De cele mai multe ori, şi-a exprimat convingerile proprii, care nu coincideau cu cele ale conservatorilor, fapt care a provocat nemulţumiri din partea acestora. Eminescu nu a practicat meseria de jurnalist prin simplul fapt de a-şi câştiga existenţa, ci dorea să facă şi educaţie prin articolele sale, informând poporul român cu privire la tot ceea ce se petrecea în lumea politică.

Când Carol I a fost proclamat rege, iar ţara regat, Eminescu publică celebra „Scrisoare a III-a” (10 mai 1881), în care face aluzii ironice la alte popoare. Scriind în continuare în stilul propriu, „Luceafărul poeziei româneşti” i-a zguduit şi deranjat destul de tare pe cei care erau la conducerea ţării.

„Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui… Clasele productive au dat îndărăt; ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire, iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică”.

„Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocu­pă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie. Func­ţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti… Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani se ur­că, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti”.

„Uzurpatori, demagogi, capete de­şarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o com­pensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai în­fu­mu­raţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării”.

„Părerea mea individuală e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte, şi din­tr-alta e o politică necoaptă”.

„Potoliţi-l pe Eminescu!” era binecunoscuta lozincă a acelei perioade. Şi l-au oprit. A fost declarat nebun, neadaptat, alcoolic… L-au închis într-o clinică de psihiatrie. Au fost voci care spuneau că moartea lui Mihai Eminescu a fost provocată, dar mă opresc aici cu articolul, pentru că nu m-am documentat suficient şi nici nu este un subiect care îmi face plăcere.