Ani la rând m-am întrebat dacă am iubit cu adevărat în viața mea. Am încercat să dau o definiție iubirii, dincolo de cele din DEX, care, să-mi fie cu iertare, mi se par de-a dreptul puerile. Vorbesc aici de iubirea dintre un bărbat și o femeie. Deși, în „cercetarea” mea, încercam să găsesc răspunsul comparând cu iubirea de oameni, de familie.
Știu clar că-mi iubesc băieții. Dar nu mă duce mintea să compar ceva cu ei. Ei sunt… sacri! E ceva… dincolo de iubire!
Apoi m-am gândit: îmi iubesc mama? Da! Categoric! Aș merge desculță pentru ea, pe jos, până în Africa de Sud. Dar pot trăi fără ea? Pfff… Da! Deci iubirea e diferită?!?! Sigur că da!
Şi atunci mi-am spus că n-am iubit niciodată un bărbat. I-am iubit pe toti ca oameni. Chiar și pe cel care m-a cerut în căsătorie oferindu-mi un inel exagerat de scump.
Asa că m-am pus să îi cer lui Dumnezeu iubire. Eram proaspăt diagnosticată cu un cancer și mi-am zis că nu pot muri înainte să iubesc un bărbat 😁. Iar mie Universul îmi răspunde precum Lampa lui Aladin: „Porunca îți va fi îndeplinită, stăpâne!” :D.
Și mi-a dat să iubesc!
Prefer să rămân în iubirea mea imensă pentru oameni. Ceva mai urât și mai trist ca iubirea dintre un bărbat și o femeie… nu poate exista. Nu atunci când cei doi nu sunt pregătiți să VADĂ nevoia celuilalt. Nu atunci când cei doi nu sunt pregătiți să comunice cât să depășească fiecare temere că l-ar putea pierde pe celălalt. Nu atunci când faci greșeli substanțiale pentru că… „celălalt” nu e în stare să-ți risipească neîncrederea. Și plătești! Și te doare mai tare decât gândul că ti-ai putea lăsa copiii singuri… murind.
Iubirea, într-o relație bărbat-femeie (după chimia obiectivă), dacă nu e însoțită de PĂSARE față de nevoia celuilalt și de COMUNICARE, e suferință cruntă.
Asumă-ți asta înainte de a intra într-o relație.
Te iubesc, cititorule! Să-ți fie bine! 🙂
Autor: Dioana
View Comments