Credința în Dumnezeu și închinăciunea

În copilăria mea, oamenii se închinau mult; nu era biserică pe lângă care să treacă și să nu formeze semnul Sfintei Cruci și Îl aminteau pe Dumnezeu cam în tot ceea ce întreprindeau în viața de zi cu zi. La serviciu, la câmp, la masă, pe stradă, dimineața, seara, iar noi, copiii – la școală. Cu toții simțeam prezența Lui și lucrul acesta ne dădea putere. Am fost, aș putea spune, o persoană bisericoasă. Poate prea bisericoasă față de mulți alți copii. Mulți credeau că voi lua calea bisericii mai târziu, dar era cu mult departe de mine acest gând și acest sentiment.

Eu, cu sufletul meu de copil, simțeam nevoia să merg în Casa Domnului și să mă rog, să mă eliberez, să mă căiesc. Iar acasă nu puteam face acest lucru. Nu mă puteam pune pe un covoraș în genunchi și să mă rog, precum musulmanii. Nu era la fel ca în Biserică, unde aveam impresia că El mă privește și îmi răspunde.

De câțiva ani, observ că oamenii nu numai că nu se mai închină, dar nu mai au aceeași credință. Sau poate mă înșel eu și, de fapt, este vorba doar despre generația mea. Câteodată, am impresia că sunt privită ciudat atât în mijloacele de transport în comun, cât și în propria mașină, în trafic, când văd o biserică și mă închin. Știu ce gândesc unii dintre ei. Chiar și pentru mine, care cunosc cele zece porunci, este un semn de întrebare de unde vine închinăciunea la un „chip cioplit”. Nu am răspunsuri și nici vreme să fac „investigații”. La urma urmei, nimeni pe acest pământ nu deține adevărul absolut, dar acesta se afla undeva la mijloc.

Despre Dumnezeu am mai scris și AICI :).