Cum au încredere cititorii în noii scriitori români?

Înainte de a publica prima carte, nu mi-am pus niciodată problema asta. După ce am publicat, în schimb, au început să mă încerce niscaiva remușcări și dorința de a face o schimbare în ceea ce mă privește.

COMANDĂ IEFTIN PE ELEFANT

Să vă spun o poveste. Când eram mică, mă număram printre elevii aceia care în clasa întâi știau deja să citească. „Doamna” ne chema la catedră în pauze să citim povești, iar în timpul orelor ne plictiseam la abecedar. Așa că am citit, am citit mult. Ce citeam? Poveștile lui Creangă, Teatrul lui Caragiale, La Medeleni, Cireșarii, Lorelei, nimic anormal până acolo. Ah, că am dat-o pe literatură internațională, nimic de zis, Singur pe lume, Cele două Diane, Aventurile lui Tom Sawyer, Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia și altele, dar, cu toate astea, rămâneam ancorată în ai noștri scriitori români. Chiar dacă nu mai erau ei printre noi, cel puțin aveau un loc de cinste, procentual vorbind, în totalul lecturilor mele care, pe vremea aceea, nu erau puține. Ajungem, cu bine, în clasa a opta. Din teribilism, m-am apucat de Noica și Cioran, Pleșu și Liiceanu. Ba nu, invers. De la Pleșu și Liiceanu am aflat că există Noica și Cioran și dă-i ‘nainte cu cititul. Ostentativ, cât să mă vadă și profesorii. M-am ținut de obiceiul ăsta cu lecturi din ce în ce mai grele până prin clasa a zecea când profesorul de istorie m-a luat peste picior rău de tot, când m-a văzut că citeam Ulise de James Joyce. A zis că nu este momentul, eu m-am încruntat și mi-am văzut de treaba mea. Apoi am citit ficțiune din ce în ce mai variată, dar întotdeauna păstram un echilibru între autorii români și cei străini. M-am ocupat și de lecturile obligatorii pentru bac, am cochetat cu actele dramaturgului contemporan Matei Vișniec și am adorat teatrul lui Eugen Ionescu. Nici Mircea Cărtărescu nu a scăpat. În anul întai de facultate am dat-o pe nonficțiune. Sociologie, psihosociologie. Îmi plăcea, nu era doar pentru facultate. Drept dovadă că în prezent mănânc psihologie pe pâine, chiar dacă nu sunt la a doua facultate.

COMANDĂ CARTEA MEA – O NUMĂRĂTOARE INVERSĂ

Deja nu mai țineam cont că citesc autori români sau străini, mă conformam cu conștiinciozitate listelor lungi de lecturi suplimentare pe care ni le recomandau profesorii la cursuri și mă mândream într-un cotlon al minții pentru faptul că îmi plăcea non-ficțiunea. Cinci ani nu am mai pus mâna pe o carte de ficțiune. Acolo pe undeva cred că s-a rupt firul. În cei cinci ani au apărut multe scrieri ale autorilor români. Contemporani. Ah, mint, am mai citit un roman de-ale lui Florin Piersic Junior, se pune? Nu se pune. Florin Piersic Junior este actor, nu scriitor. Au mai trecut încă cinci ani, iar eu am trecut prin valurile new age și ale dezvoltării personale, ulterior revenindu-mi din reverii și axându-mă pe nonficțiune despre traume, constelații și psihologie. Am constatat, la începutul acestui an, că nu am mai citit ficțiune de nu mai țin minte. Așa că m-am apucat să recuperez. Anul acesta am citit 47 de autori, dintre care unul singur român. Și m-am panicat.

Aceasta a fost povestea mea adevărată, iar acum revin la miezul problemei. De fapt, ca să fie miezul miez, voi restrânge subiectul la noii autori români. Pentru cei deja consacrați nu-mi fac griji, are cine să-i citească. Dar cum câștigă noii autori români încrederea cititorilor? Ce te faci când intri și tu în lumea acestor noi autori români și ești primul (în cazul meu prima) care strâmbă din nas când vede pe Instagram o postare sponsorizată a unui cont în formatul prenume_nume_autor sau autor_prenume_nume? Situația mă chinuie cu atât mai mult cu cât știu cât de tare poate să mă afecteze pe mine o astfel de atitudine. Acum, că am scos o carte. Dar nu am cum să nu fiu sinceră și să nu mărturisesc că încrederea mea în cărțile acestor prenume_nume_autor sau autor_prenume_nume este atât de mică încât nici nu am răbdare să citesc sinopsisul. Darămite să citesc cartea. Iar de cumpărat, nu este cazul să mai spun. Să nu credeți că am spus povestea de mai sus ca să mă laud cu cât de mult am citit în acești ani și ce nume importante. Am făcut-o pentru că mi-am tot căutat scuze. Una dintre ele reușește să mă liniștească într-o oarecare măsură.

COMANDĂ IEFTIN PE LIBRIS

Iată ce cred eu. Cred că mulți dintre noi s-au format cu nume mari, cu scriitori clasici și valoroși. Suntem prinși în acest obicei dobândit de timpuriu și, se știe, orice învăț o avea el dezvăț, dar mai greu. Ce este de făcut? Personal, ca să fiu iertată, voi face un exercițiu de voință și mă voi strădui ca, în perioada imediat următoare, să dau șanse debutanților români. Vreau să fac asta din două motive. Primul, pentru că acum suntem colegi de breaslă și înțeleg foarte tare cât de odioasă este atitudinea mea, mai sus menționată. Al doilea, cred că am nevoie de un duș rece. Am nevoie să citesc o carte de care aș fugi întrebându-mă pe sub mustăți dacă măcar are ISBN și acea carte să îmi placă, să o citesc cu sufletul la gură și să mă facă să mai vreau. Promit public că voi scrie acelui prenume_nume_autor și îi voi cere scuze.

Mă adresez acum vouă, cititorilor. Ce trebuie să facem pentru a vă câștiga încrederea? Cum alegeți să dați șanse unui autor no name care a scris o carte, într-o lume în care, mă scuzați, cărțile apar ca ciupercile după ploaie? Poate că eu tocmai am pus capăt șanselor din cauza vulnerabilității de care am ales să dau dovadă în acest articol, îmi asum. Dar ce sfaturi dați celorlalți colegi ai mei de breaslă, mai puțin ursuzi? Cum reușiți să luați pauză de la autori mari, buni, consacrați pentru a vă face timp pentru prenume_nume_autor? Ce trebuie să facă acești oameni pentru a vă capta atenția? Nu, până la a scrie bine. Cum ajungeți să aflați dacă scriu bine sau nu? Cum ajung ei să vă facă să le citiți acea primă carte care va deveni motivul pentru care le veți citi (sau nu) și pe următoarele?

Articol scris de Emilia Toma