DE CE am introdus rubrica „INTERVIURI”

Păi, pentru că îmi plac interviurile. Să le fac şi să le citesc. Şi pentru că am văzut că nu sunt singura. Interviurile se citesc repede şi sunt, în opinia mea, mai interesante decât reportajele. Pentru că în interviuri afli povestea exact aşa cum o spune omul. Am mai spus asta, într-un articol anterior, e fantastic să te afli faţă în faţă, să îi pui o întrebare, iar apoi să laşi vorbele să curgă. Chiar şi cel mai serios interviu poate avea momente în care se transformă într-unul informal, ca şi cum ai sta, pur şi simplu la o cafea, de vorbă cu cineva care se deschide în faţa ta.

La serviciu, lucrez mult cu hârţogăraie, cum îmi place să spun, ceea ce este lucrul pe care nu credeam că îl voi face vreodată, pentru că am avut joburi unde exista o persoană căreia îi solicitam toate lucrurile pe care eu le fac acum (mă amuz, uneori, de ironia vieţii). Iată, însă, că a apărut o provocare. Şi anume să fac interviuri cu oamenii de succes din compania în care lucrez. Presimt că va fi un proiect mai lung, iar interviurile nu se vor opri la aceştia. Poate va părea că urc în slăvi Genpact, compania din care sunt și eu o mică parte, însă nu-i aşa. Doar că mi-a oferit ocazia să fac unul dintre lucurile care mi-au plăcut în trecut.

Despre asta vreau să vorbesc puţin. Am făcut presă scrisă din două motive. Unu: plăcerea de a scrie. Doi: pentru a-mi câștiga pâinea.

Să începem cu primul motiv, că e mai plăcut. Cândva, demult, împreună cu prietena mea din copilărie, surata mea, cum devenisem pe atunci, ne-am apucat să scriem o poveste. Scriam eu câteva pagini, apoi venea ea cu ideile ei și continua, iar eu cateva pagini, iar băga și ea cum considera. Nu reușesc să-mi amintesc povestea, dar era una nu tocmai inocentă. Scriam despre cum se face dragoste (noi, două virgine!), depre o iubire telenovelistică, despre trădare, despre bogați și săraci, ce să mai, tot tacâmul! Gen „Marimar”, prima telenovela pe care am văzut-o (poate că a fost chiar prima care apăruse pe la noi, nu mai știu).

Am iubit dintotdeauna cuvintele, am adorat limba română încă de când am dat cu nasul de „Enigma Otiliei sau de „Moromeții”, am fost înnebunită după gramatică, după despărțirea frazelor, după sinonime și antonime sau după diminutive. Sigur că încă învăț zilnic o mulțime de lucruri, adăugând noi cuvinte în vocabular. Astfel că, tot ce am învățat în școală, am pus mai departe în practică, în timpul facultății a cărei specializare a fost Jurnalism (deși eram tentată să dau la turism, inițial). Și unde ai putea să te pregătești și mai bine dacă nu în presa scrisă? Așadar, am început să fac practica la un ziar local în vremea facultății, după care am continuat și am rămas. Mă opresc aici cu povestirea pentru că experiența mea nu a ținut decât cateva luni. Sigur, din proprie alegere. Dar am reluat meseria câțiva ani mai târziu. De aceea, eu nu m-am considerat niciodată jurnalist; pentru că nu am avut continuitate. Tot ce mă ajută este talentul de a le zice drăguț din penel, într-un stil ușor boem, după cum spun cititorii mei :).

Doi. Presa nu este un job care să-ți aducă mulți bani. Sau haideți să fiu corectă și să spun ca eu n-am ajuns la acel nivel la care să câștig prea mult din presă. Aveam nevoie de un job așa că am acceptat să lucrez pe un salariu de 1000 lei în București, scriind articole din presa sportivă pentru un site. Prea puține au fost originale. Dar știrile mele aduceau vizualizări și, implicit, bani. Mai târziu, au apărut diverse colaborări, care să-mi mărească veniturile. Cea mai frumoasă parte a presei scrise a fost aceea în care luam interviuri. Mi se parea că acolo nimeni nu deține controlul. Chiar dacă te prezinți cu niște întrebări gata pregatite de acasă, interlocutorul îți face întotdeauna surprize și pleci de la fața locului cu o poveste demnă de o revistă, pentru că, de cele mai multe ori, discuția „deviază” de la subiect. Și, uite așa, ajungi să afli mult mai multe lucruri despre viața personală și profesională a intervievatului. Ca să ai un salariu bun făcând jurnalism presupune multă muncă și multe ore nedormite. De dormit noaptea nu am dormit niciodată prea mult (astfel am scris un roman de 200 de pagini în word), iar în ceea ce privește munca, am fost obișnuită cu ea încă de mică. Însă nu m-am regăsit în munca de reporter, deși am câteva calități care m-ar fi ajutat și m-au ajutat: curiozitatea, investigația și, cum spuneam, puterea și dorința de muncă.

Îmi place să am și timp liber, și bani (zău, cui nu-i place asta?). Iar presa nu îţi oferă prea multă libertate. Presa este frumoasă, dar nu întotdeauna cea mai corectă. Eu am avut interviuri în care aş fi „rupt” cu ele, dar aş fi făcut rău unor oameni. Este foarte dificil să fii pus în situaţia asta, de a alege: să dai un titlu pompos şi să scrii tot ce ţi-a destăinuit un om off the reccord ori să dai ceea ceea ce ştii că l-ar mulţumi şi pe el, şi pe tine? Când eşti la început, mai ales, te mănâncă degetele şi limba să dai tot, „Uitaţi ce am descoperit eu!”. Dar e o decizie pe care trebuie să o cântăreşti foarte bine.

Aşadar, în această rubrică veţi vedea interviuri cu oameni. De succes, dar nu numai. Era în plan această categorie încă de când am dat drumul la site (anul trecut, cam pe vremea aceasta). Dar cum asta este o pasiune care îmi consumă timp, iar eu nu am foarte mult la dispoziție, am lăsat lucrurile uşor, fără prea multă grabă. Şi cum a apărut această ocazie, am considerat momentul potrivit să-i dau drumul.

Lectură cât mai plăcută! 🙂