Despre liberul arbitru. Sau aşa a vrut Dumnezeu să fie?!

Nu mă consider un jurnalist în adevăratul sens al cuvântului. Sunt unul mic, foarte mic. În primul rând, nu am răbdare să verific o informaţie „din cel puţin trei surse”. Mă opresc la prima. Sau la a doua, când chiar se bat multe lucruri cap în cap. Ca acum.

La fel cum s-a întâmplat şi când am decis să-l votez pe Ponta în detrimentul lui Iohannis. Abia după aceea, m-am convins şi eu că primul e cât de cât mai acceptabil. Nici măcar nu m-am interesat de ce e mai bun Ponta. Pur şi simplu, îmi place mie mai mult moaca lui (da, da, moaca lui de Mickey Mouse).

În plus, obişnuiesc să devin uşor subiectivă atunci când scriu un material. Bine, aici e de înţeles de ce fac asta, doar e blogul meu şi scriu despre viaţa mea.

Spuneam acum ceva timp că m-am apucat să citesc Biblia. Şi spuneam că îmi este greu să înţeleg tot ce scrie în ea. Îmi pun tot mai multe întrebări. Au existat toate acele poveşti sau nu?!

Până acum am înţeles aşa: că Dumnezeu este suveran în alegerile şi deciziile lui. Dacă porunceşte să se întâmple un lucru, se întâmplă. Dar tot Biblia spune că omul este responsabil pentru păcatele lui şi poate fi iertat dacă îşi dă seama la timp. În alte pasaje, Dumnezeu este nemilos şi necruţător, iar cel care greşeşte, plăteşte. Cu moartea.

Aşadar, ai dreptul la liberul arbitru or ba?!

Bine, din punctul meu de vedere, expresia „liber arbitru”, luată mot a mot, ar trebui scrisă separat. Pentru că „liber” nu prea ar avea ce să caute lângă „arbitru”. Adică aşa vine logic, nu?! Mă rog, acum despic firul în patru. Tetrapiloctomie, cum spunea Umberto Eco, pentru că el a inventat acest neologism.

Atunci când n-ai curajul să-ţi asumi responsabilitatea celor făcute şi vrei să-ţi găseşti scuze, sigur că e mai simplu să spui „Aşa a vrut Dumnezeu!”.

Pentru că am şi prieteni atei, se mai întâmplă să intru în polemică cu ei. Unul dintre ei m-a întrebat în felul următor: „Cu ce este mai diferit Dumnezeul tău, care spune că ori faci ce spune El ori arzi în flăcările iadului, de şeful Mafiei, care îţi dă de ales, când îţi zice să faci ce spune el sau te omoară?”

Nu zău, de unde aş putea să ştiu eu să răspund la aşa întrebare?!

Probabil că nici cele mai strălucite minţi nu sunt în stare să răspundă.

I-am zis doar un singur lucru. Că eu, ca şi creştin, sunt convinsă 100% de existenţa lui Dumnezeu, pe când el are dubii.

Altcineva mi-a povestit, pe scurt, despre asemănările dintre Iisus şi Horus. Nici nu auzisem până atunci de acest Horus. Curiozitatea m-a împins să caut informaţii despre acest personaj. Aşa este. Ca şi Iisus Hristos, Horus a mers pe apă, a exorcizat oameni, a vindecat bolnavi, a redat vederea orbilor şi multe altele.

Nu am nicio explicaţie.

Ideea e simplă: eu nu cred în Dumnezeu doar pentru că această credinţă mi-a fost insuflată în copilărie. Nu, cred în El pentru că aşa simt. E ceva mai presus de mine. Dumnezeul în care cred eu este acela care Şi-a trimis fiul în lume pentru a-Şi da viaţa pentru fiecare om care a trăit sau care se va naşte de aici încolo. Acela care are grijă de mine, care ştie că omul este slab şi predispus la păcat. Acela care mă iartă pentru păcatele mele şi îmi dă semne atunci când e cazul. Acela care mă pune în faţa unor situaţii şi-mi lasă posibilitatea să aleg. Chiar dacă ajung tot acolo unde vrea El.

Mi-am propus să nu scriu un articol prea lung, asta pentru că mi s-a spus că tind să „plictisesc”, iar oamenii n-au timp să citească prea mult. Totuşi, am scris ceva. Scuzaţi.

Cine ştie, poate aşa a vrut Dumnezeu :).