Frica de refuz. De ce nu se întâmplă anumite lucruri când și cum vrem noi.

Când lucram la Mozzart Sport, aproape mereu trăiam cu frica de refuz. Aveam deadline și, săptămânal, trebuia să trimit la redacție un interviu cu o personalitate din sportul românesc (sau de afară, în funcție de ce era important la momentul acela). Iar când nu te vezi față în față cu omul, nu e așa simplu să-l convingi să vă vedeți pentru a-ți acorda un interviu (cu atât mai mult când auzea că lucram la o revistă de pariuri sportive 🙂).

Mulți nu-mi răspundeau și atunci apelam la Facebook (n-am avut niciodată poze deocheate, iar pe atunci nici nu scriam așa mult pe blog, dar culmea, în rețeaua virtuală îi „cuceream” 😅). Uneori, aveam niște emoții cumplite încă de când formam numărul. Și închideam înainte să sune măcar. Eram precum copilul care se temea de propria umbră. Apoi îmi luam iar inima în dinți. Ce putea să iasă rău? Doar să nu-mi răspundă. Așa mă încurajam eu singură :).

Și de ce mă temeam mai tare, de aceea îmi ieșea mai bine. Pentru că, deși pesimistă în aparență, aveam o speranță în suflet de neimaginat. Simțeam că persoana aceea va spune „da”. Trei de „da”; o dată la telefon, o dată la interviu și o dată la publicare :))))). Glumesc, era suficient unul singur, că apoi era treaba ca și rezolvată. Știam că, față-n față, n-aveam cum să dau greș.

Ok, mint. Nu-i așa :). Păi, da, nu-i așa, pentru că mă temeam că, deși eu eram cea care lua interviu, persoana din fața mea ar fi putut să-mi pună o anume întrebare, iar eu nu dețineam cunoștințe solide în ale sportului :). Aveam frica de a nu mă face de rușine că nu știu. Ce tâmpenie, zic acum, când îmi amintesc (deși încă mi se întâmplă, uneori, atunci când stau de vorbă cu persoane care sunt la un nivel mai înalt decât mine). 

Revenind la teama de refuz, s-a întâmplat și ceea ce mă temeam eu că avea să se întâmple. Deși n-aș spune refuz, pentru că, din vorbe, omul a acceptat să ne vedem. Persoana care m-a tot amăgit cu interviul și care mi-a dat țeapă, în scurta mea „carieră”, a fost „Vamă”. Cum, nu știți cine-i ăsta? Haideți să vă spun, că nici eu n-am știut atunci 😅. Este vorba despre Dinu Gheorghe.

Mă, așa lingușitor era omul, dacă l-ați fi auzit cum vorbea (trebuia să-l înregistrez)! M-a luat cu lugu-lugu, cu ce curios e să o cunoască pe această tânără și insistentă jurnalistă căreia îi place Mozart, dar care lucrează la Mozzart, că ne întâlnim 100% mâine, după ora 17.00 (tot timpul dădea ora asta, d-aia am ținut minte :))))). Și eu tot îl sunam, nu mă lăsam. Și el tot îmi răspundea și programa întâlnirea. Eu aveam un scop, dar el?! De ce dracu se juca așa cu timpul meu? N-am putut înțelege. Toată lumea îmi spusese de el că e un jeg și că se va da la mine. Am zis: mă, câte de tare să „pută”, totuși? Și apoi, ce poate să-mi facă? Doar n-o să îndrănească să mă pipăie în public, nu?

Tot credeam că va ieși un articol mișto. Să fiu sinceră, cred că ar fi ieșit, pentru că reușeam mereu să scot de la toți ce nici ei nu se așteptau (și să continui cu sinceritatea, nici eu nu mă așteptam). Dar asta e frumusețea interviului: să nu te mulțumești în a pune doar întrebările din agendă. Secretul este să asculți, să fii atent. O ultimă propoziție a celui intervievat aduce după sine alte cel puțin trei întrebări :).

Ei, și revenind la nenea Vamă, cred că a fost bine că nu ne-am văzut. Pentru un interviu care se uită rapid, aș fi putut pierde mai mult. Pentru că dacă era așa cum îmi spuneau toți, m-ar fi enervat destul de tare, pe atunci nu cunoșteam prea bine care-i treaba cu diplomația și i-aș fi zis ceva. De aceea, am eu o vorbă: ceea ce ne dorim nu coincide întotdeauna cu ceea ce avem nevoie :).