Iubesc cinismul.

Blame me for that! S-a simțit cineva vreodată stâlp de susținere? Eu așa mă cam simt în ultima perioadă, sunt mândră de mine, aproape că mă simt Wonder Woman, dar problema e că am început să mă cam plictisesc. De ce? Pentru că mi se pare că sunt un backup din acela magic, ca atunci când ai apăsat ceva greșit și ți-ai leșinat calculatorul, în condiţiile în care lucrasei două săptămâni la ceva minunat. Ei, acesta este sentimentul meu din ultima vreme.

Păi, ca să încep așa, într-o notă optimistă, tocmai ce am fost sunată de un amic, să am grija de PET-ul lui, că pleacă câteva zile la Roma. Au trecut câteva câteva luni de când nu ne-am mai văzut. Mi-am zis că animăluțul a cerut să rămână în custodia mea, o fi vrut să meargă si el la Roma, dacă nu, petrece weekendul la mine. Uf, prețios sentiment că poți ajuta, mai ales că nu te lasă inima asta să zici „nu”. Aș  putea spune că sunt revoltată, însă nici asta nu sunt. Mi se pare amuzant, parcă cineva mi-a pus un afiș fosforescent pe frunte cu: MĂGAR DE ÎNCHIRIAT, MOCA! Strașnic sentiment.

Când am zis că iubesc cinismul, îl iubesc și pe acela al oamenilor care nu fac nimic bun, nu mișcă un deget pentru binele altora, sunt invidioși, sunt supărați pe Dumnezeu, li se pare că sunt cei mai oropsiți, se plâng de orice și îl urăsc pe IIsus când nu le merge bine, însă la fiecare sărbătoare, ei sunt mai buni și merg la biserică, pupă moaște, sunt evlavioși,  căci lor li se iartă păcatele. Normal, pentru că după terminarea slujbei trebuie să revină în filmul zilnic de răutate și invidie și este nevoie să se mai șteargă din istoric, căci poate așa, cumpără un loc în locul cu verdeață! Iubesc smerenia asta! It’s so damn deep in our DNA!

Dar preferații mei sunt cei cu “ești cea mai tare”, “cea mai puternică și inteligentă”, “ cea mai matură” , doar pentru că au avut nevoie să se descarce și să aibă  cine să îi asculte. Vă zic, ăștia mă “miros”. Ei ştiu că sunt discretă și mai știu şi că mă pun în locul lor. De ce îi iubesc? Pentru că, în momentul în care se vindecă sau își dau seama că nu sunt atât de făcuți harcea-parcea la nivel emoțional, țin morțis să îmi critice modul de gândire și atunci, brusc,  eu mă transform în buhuhu :))): ”prea rațională”, “fără inimă”, “rece ca o piatră” și, eventual, “nici nu mai vorbesc cu tine, ești inumană”. Dar, toate acestea, după ce și-au adunat toate piulițele și s-au uns cu vaselină! Până atunci sug, energie pozitivă. Am spus eu ca sunt ca Duracell-ul! 😉

Ca să nu închei articolul cu prețioșii mei, mai adaug și amicii mei cu cojones, de ani de zile, care, plictisiți de rutina lor, îmi spun de fapt ceea ce își doresc: o tragere, două sau trei. Nu de altceva, dar după, cel mai  probabil am să mă trezesc cu o replică de genul: “Îmi e dor de prietena mea cea mai bună!”. Ăsta e scenariul la care mă aștept, de asta nici măcar nu încerc (Am eu goangele mele, nu amestesc lucrurile, deși poate ar ieși bine, dar nici asta nu am să știu niciodată).

P.S.: Nu sunt frustrată, nici măcar nervoasă, doar fac haz de necaz. Explicația: încep să mă plictisesc și cred că am să încerc o abordare mai puțin ortodoxă. Cu alte cuvinte, cum ar fi să îmi schimb numărul de telefon la fiecare “ Poți să…? “. Sau dau block, văd eu.

Frustrată? Nu! Rea? Da!

Autor: Anonim 🙂