Iubirea, dincolo de sacrificiu

Nu fac parte din acea categorie de oameni care „n-au fost iubiți în copilărie”. Toate amintirile copilăriei mele sunt legate strâns de iubire.

La un an si opt luni mergeam la grădiniță. Poate că de acolo mi se trage. Eram „Piciulică”! „Tovarășa” Aura mă iubea ca pe propriul copil. Mă proteja, mă venera, își trăia rolul de mamă pe care, probabil, nu-l putea avea.

Am trecut prin școală cu iubirea majorității învățătorilor și profesorilor.

La o distanță de 29 de ani, într-o discuție cu o doamnă Primar care mă privea într-un fel care mă emoționa teribil, m-a întrebat:

– Unde ai făcut școala generală?
– Păi… (simțeam cum mă fâstâceam de emoție).
– Ți-am fost profesor de matematică când erai în clasa a V-a. Am acasă o poză cu tine. N-am mai întâlnit un copil plin de viață ca tine în întreaga mea carieră!

Cu toate astea, oamenii ca mine sunt sacrificați. Sub zâmbetele noastre se ascund dureri. Suntem sacrificați chiar de cei care ne iubesc. Ei aleg, adeseori, să ne lase să suferim când au de făcut o alegere. Pentru că au încredere în noi.

Ce măreție! Să știi că ești parte din fericirea cuiva. Că suferința ta nu este în zadar, că ea contribuie unui om care nu are puterea ta. Și că un om care te iubește atât de mult, se bazează atât de tare pe tine că alege, în imensa lui bunătate, să te sacrifice când viața îi dă să aleagă. El va ști mereu că-ți va rămâne în suflet ca un erou pentru care ai numai gânduri bune. El va ști mereu că, oricât de mult ai suferit, va putea pune oricând capul pe umărul tău să-și aline suferințele lecțiilor nefăcute la timp.

De aceea, copiii au nevoie să trăiască în iubire. Pentru ca ajunși adulți să poată înfrunta suferințele cu dragoste, cu certitudinea că orice durere e o lecție care îi este necesară propriei evoluții.

Nu-i așa că îți iubești atât de mult copilul și că nu îl vrei un adult veșnic suferind? Fă-l un copil veșnic cu zâmbetul pe buze. Fă ca toți oamenii din jur să-i iubească bucuria chipului. Iar dacă simți că n-ai putere, roagă-te! Nu-ți poți rata singura datorie de părinte!

Autor: Dioana