Lecția de gramatică: „a fi” și „să fii”

Nu mi-am propus să fac o rubrică special cu limba română. Articolele acestea apar doar atunci când dau peste câte un român care greșește gramatical, și nu numai. De la articolele cu ~Weekendul și mailul~ sau ~Virgula înainte/după „și”~, nu am mai scris nimic pe acest subiect. Mi-ar plăcea să scriu un articol în care să dau explicații mai științifice :), dar nu prea-mi iese decât în stilul natural, așa cum vedeți în fiecare text scris de mine.

 

După cum spuneam, ideea îmi vine după ce interacționez cu o persoană care nu știe cum să scrie corect anumite cuvinte. În general, dau o șansă oamenilor în absolut orice. Nu e neapărat rău că nu știi (deși nu există vreo scuză), dar e îngrozitor să NU VREI să știi. Să rămâi așa, în ignoranța ta. Lucrul acesta îmi e aproape imposibil de acceptat.

Așadar, avem aceste două verbe, pe care le găsiți în titlu: „a fi” și „să fii”. Primul este la infinitiv, care nu va primi niciodată un al doilea „i”, așa cum am văzut scris la câteva persoane.

Adică AȘA NU: a fii.

În ceea ce privește al doilea verb, care este la conjunctiv prezent, acesta se va scrie întotdeauna cu doi de „i”.

Adică AȘA NU: să fi.

Vă spun și situațiile în care se scrie cu un singur „i”, pentru că, spre deosebire de infinitiv, aici se schimbă un pic lucrurile.

La conjunctiv perfect, rămâne cu un singur „i”. Ex: să fi făcut, să fi mers, să fi putut.

Ar mai fi situații, dacă este să iau condiționalul optativ (modul meu preferat ☺), dar mă refer doar la condiționalul perfect, unde nu ai ce să cauți să mai bagi un „i” doar așa, că ți se pare ție că ar fi corect sau că ar suna bine. Adică, corect este: aș fi, ai fi, ar fi. De asemenea, aș mai pune și viitorul, unde rămâne aceeași formă, cu un singur „i” (voi fi, vei fi, va fi etc).

Cam atât. M-am legat fix de cele mai întâlnite situații, de aceea am pus astfel în titlu. Ca o recapitulare, pentru cine consideră acest articol este ajutător, trebuie reținut atât: În afară de conjunctiv prezent, persoana a II-a singular (să fii) și imperativ afirmativ (fii!), TOATE formele se scriu cu un singur „i” (cele care fac parte din verbul „a fi” și de tipul „fi”).

Am întâlnit persoane care mi-au spus că sunt exagerată. Am întrebat de ce (știți vorba: dacă tăceai, filozof rămâneai). Răspunsul a fost că ar trebui să fiu mai maleabilă și să înțeleg că nu toți oamenii au avut posibilitatea să învețe gramatica limbii române. Ei, nu mai spune! Dacă eu, care am petrecut o mare parte din copilărie la țară, unde aveam profesori care veneau beți la oră, deci ioc mentori de la care să învăț, nu-mi zice că tu, care ai crescut la oraș, n-ai avut posibilitate. Hai să lăsăm mediocritatea. Nu ți-a plăcut așa cum nu mi-a plăcut mie matematica (deși chiar și aici m-am zvârcolit noaptea în pat visând ecuații, iar mai apoi integrale).