Mamă, ce bună ești, ce te-aș…!

Cea mai bună metodă de a reacționa la asemenea vorbe este… să nu reacționezi. Astfel de mitocani ar merita o lecție (nu-mi vine în minte niciuna acum). Mergeam dimineață frumos pe stradă, îmbrăcată într-o rochie decentă. Și trec pe lângă doi derbedei, care au spus fix vorbele din titlu. Apreciez, totuși, că nu au continuat. Continuarea a fost ceva de genul: „Of, păsărică…”. Și zău că nu mi-au văzut-o, pentru că rochia nu era niciun pic transparentă.

Revin la îmbrăcăminte. Spuneam că port ceva decent. Rareori mă îmbrac în rochii mulate pe corp, iar acest lucru se întâmplă din cauza șoldurilor. Orice fustă/rochie strâmtă se ridică pe fund. Mult. Șoldurile reprezintă inamicul meu numărul unu. Să ai fund măricel și ușor bombat e una, dar să ai șolduri proeminente e alta. Iar la mine există ambele. Sportul nu ajută prea mult. PS: Dacă știți soluții, le aștept.

Azi am decis să port o anume rochie. Nu o mai luasem de ceva vreme pe mine, dar am probat-o și am văzut că venea ok. Până aproape genunchi, fără decolteu; bașca, am pus și o eșarfă – eșarfa, de regulă, este oricum cel mai purtat accesoriu, după ceas, în ceea ce mă privește – să fiu sigură că nu instig la… Că nu instig :).

Ce înseamnă „decent”?

Pentru mine, decența nu este dată doar de felul în care te îmbraci. Subscriu cele spuse de Francois Fénelon, care spunea că „Există o decență ce trebuie păstrată în cuvinte ca și în ținută„. De fapt, nu există legi sau norme scrise undeva. Dex-ul nici nu vorbește despre felul de a te îmbrăca, ci explică faptul că „decența” este „respectul bunelor moravuri, bună-cuviință; pudoare”. 

Ei bine, nu e vorba doar de haine. În tot ceea ce întreprindem zilnic, ar trebui să ne comportăm cu decență și responsabilitate. Râsul isteric, limbajul nepotrivit, tonul pe care vorbești, uneori sfidător, gesturile, poziția corpului etc. Am mai spus eu într-un an articol: nu este ușor să rămâi tot timpul o doamnă :).

Revenind la „domnișorii” din povestea de azi dimineață, aș fi putut să le răspund cu un „hai, sictir!”, dar nu aș fi pierdut din decență? La o adică, nu e ca și cum le-aș schimba mentalitatea. Doar i-aș provoca mai tare. Nu am înțeles niciodată de ce oamenii simt nevoia să răspundă cu aceeași monedă atunci când sunt atacați în vorbe (nu că n-aș fi procedat și eu la fel în urmă cu ceva timp).

Încerc să păstrez o limită a decenței în tot ceea ce spun și fac. Uneori, mai sar și eu calul, îmi mai scapă câte una pe facebook, dar rar, foarte rar, și oricum, nu vulgar, nu un limbaj de mahala – acela este permis, în opinia mea, doar între colegi și prieteni :).