RECENZIE Pitic printre gigante – Tarantino de Militari?

Un tânăr din Bucureștiul de azi visează cu ochii deschiși la glorie, iubire și mântuire. Într-o succesiune amețitoare de evenimente – iubiri intense, trădări, confruntări, revolte și planuri politice, Marcel devine antieroul unei povești halucinante, scrise cu sinceritate și exces.

„Pitic printre gigante” este un roman care sfidează convențiile, stilul și logica narativă, dar reușește să creeze o experiență imposibil de ignorat. Un amestec de vis, delir, autobiografie și fantezie urbană.

Dacă Tarantino s-ar fi născut în Militari, ar fi scris cartea asta

Sau poate n-ar fi scris-o. Poate doar ar fi regizat-o, cu sânge fals, replici trase de păr și o coloană sonoră cu efecte de sunet din 1995. Dar cert e că „Pitic printre gigante”, romanul lui Vlad Mîciu, nu seamănă cu nimic din ce circulă azi în literatura română. Este o carte care trebuie citită nu pentru ce este, ci pentru ce se întâmplă în timp ce o citești: o experiență completă, viscerală, haotică, aproape cinematografică.

Nu e roman. E film. Nu e ficțiune literară clasică, cu introspecții, stil și structuri. E mai degrabă un scenariu trăit cu ochii deschiși. Autorul își imaginează, cu forța brută a unui visător neînfrânat, cum devine erou național, salvatorul femeilor, al patriei și, în final, al umanității. Totul e scris atât de dinăuntru, atât de implicat emoțional, încât nu mai pare că autorul povestește despre un personaj. E ca și cum trăiește direct prin el. Nu-l inventează, îl locuiește. Vlad Mîciu scrie nu ca să creeze, ci ca să transcrie o halucinație eroică în care el însuși este protagonistul suprem.

Marcel și visul salvării totale

Povestea urmărește destinul lui Marcel Pinescu, un tânăr banal, care trece printr-o succesiune amețitoare de iubiri, trădări, violență, relații explozive, confruntări fizice, episoade de arestare și visuri de glorie politică. În final, figura lui capătă dimensiuni aproape mitice, ca o legendă urbană rescrisă din colțul unui vis trăit cu ochii deschiși.

COMANDĂ CARTEA DE AICI

Thor are ciocanul. Harry Potter are bagheta. Batman are centura cu gadgeturi. Marcel are… umbrela. Nu glumim. Umbrela lui Marcel apare obsesiv în poveste. Nu o folosește pentru ploaie (nici nu prea plouă în carte). O poartă cu el ca pe un talisman, ca pe un simbol. Umbrela nu e doar un obiect. E o extensie a personajului, o relicvă, un totem. Îi dă identitate, îl face recognoscibil, îl ridică de la tânăr oarecare la erou de bandă desenată urbană.

Într-un roman în care realitatea și fantezia se amestecă fără avertisment, umbrela devine artefactul magic. Nu are puteri, dar le sugerează. E acolo, mereu, ca un detaliu de film care, în mod inexplicabil, devine memorabil. Și tocmai de aceea, umbrela salvează.

Pitic printre gigante – titlul care spune tot

Titlul e cheia de lectură perfectă. Marcel e piticul – nu doar fizic, ci simbolic: un om mic într-o lume mare, între femei dominante, lideri corupți și un București în care realitatea e un decor de acțiune continuă. Dar și cartea e un pitic care vrea să pară gigant. O literatură neșlefuită, dar uriașă în ambiție. Fără rușine. Fără autocenzură. Fără limite.

Fraze care nu se uită (chiar dacă ai vrea)

Stilul e direct, brutal, dintr-o bucată. Dialogurile sar între patetic și grotesc, atingând involuntar comicul absolut. Fraze ca:

• „Să-ți pun slipul”

• „Armamentul periculos de sub talia lui Marcel”

• „Fac sex în piscină, cu mângâieri rapide și pasionale”

• „Câte partide de sex ai la activ?”

• „Înfige un cuțit în gâtul meu și scapi de riscul numit Marcel Pinescu.”

• „Tudor scoate din spatele lui un târnăcop.”

…nu se uită. Nu prin profunzime, ci prin felul în care literatura, fără să vrea, ajunge să se parodieze singură. Cititorul nu mai știe dacă râde cu cartea sau de ea. Nu e rafinament. E sinceritate brută.

Scris nu pentru a impresiona. Ci pentru a elibera

Și totuși, cartea asta are ceva. Ceva ce nu poate fi imitat: sinceritate. Brutală, viscerală, fără protecție stilistică. Se simte că autorul trăiește în capul lui tot ce a scris. Că vizualizează fiecare scenă, fiecare luptă, fiecare discurs politic și fiecare îmbrățișare ca pe un film în care el e regizor, actor și salvator. E un tip de scris rar: scrisul unui om care nu știe cum se scrie „bine”, dar care simte că dacă nu scrie, explodează.

PITIC PRINTRE GIGANTE

Verdictul: o carte imposibil de uitat

„Pitic printre gigante” nu e o carte ușor de recomandat. Dar e o carte pe care o citești o dată în viață și nu o uiți niciodată. Ca un coșmar delicios. Ca un karaoke emoțional cu un supererou care nu se teme să plângă, să iubească, să greșească, să moară și să reînvie, totul între două scene de sex și o revoluție imaginară.

Dacă vrei o experiență literară curată, coerentă și estetică – ferește-te de cartea asta.

Dar dacă vrei să simți cum arată o fantezie neprocesată despre mântuire, glorie și dragoste în Sectorul 6, atunci citește. Citește tot. Și ține minte:

Umbrela salvează:)