Nu sunt mare fan povești autobiografice. Nici “Romanul adolescentului miop” nu-mi amintesc să mă fi dat pe spate, deși e vorba despre viața lui Eliade. Nu mă atrag foarte tare, dar de fiecare dată ceva mă surprinde din povestea omului care a scris-o și nu am niciun regret la final că am ajuns la cartea respectivă. Așa este acum cu „Șosete pentru după-amiază”, de Suzan Mehmet.
Sunt mai multe care mi-au plăcut și am să redau chiar din paginile cărții (impresionant și pentru mine că am notat atât de multe dintr-o cărticică de numai 176 de pagini).
Mi-a plăcut stilul simplu. Deși simplu, te pune pe gânduri fiecare paragraf introspectiv.
„Mi-a mai zis și că viața mea e un roman. Toți spun asta despre viața lor. Și nu e mereu chiar așa. Viața unora e pur și simplu stupidă, dar necesară” – pagina 14
La pagina 40 m-a ținut atentă povestea despre abuzivitate, când colegele din cantonament au închis-o într-o cameră și i-au ordonat să se dezbrace în fața lor, la vârsta de 12 ani. Dacă încă îți amintești asta, la 40 de ani, a avut o însemnătate. Și e de înțeles de ce.
La pagina 47 am descoperit o melodie pe care o ascult acum, în timp ce scriu această recenzie:).
„-Știți melodia asta?
-Evident, i-am răspuns. Cine nu știe melodia asta!”
Ei bine, Roxana nu prea are o vastă cultură muzicală. așadar a aflat acum ceva nou:). Despre „The Girl form Ipanema” este vorba.
Suzan Mehmet este fan cuvinte. Le iubește și le dă importanță (jurnalist, deh, îi înțeleg dragostea pentru ele și pentru limba română).
“Am observat că folosim des, constant, niște cuvinte depre care știm sau presupunem că înseamnă ceva și gata (…) Straniu… Fiecare cuvânt e o lume întreagă” – pagina 49.
Coperta și titlul au un mare plus. În primul rând, că a folosit culoarea verde. Nu doar că este culoarea mea preferată (în trecut, adoram galbenul – cred că e ceva specific zodiei Taur; pe parcurs, mi s-a mai schimbat și mie optica – nu știu dacă are legătura cu ascendentul meu în Săgetător :D). În al doilea rând, a ales o fotografie reală, umană, folosind degețelul unui copil de patru ani.
Mi-au placut umorul și sarcasmul.
„Mi-a venit o idee genială. Aș vrea să-mi fac, împreună cu niște prietene mai destupate, o formație care să se numească „Toate proaste”. mi se pare că în dimensiunea asta cu proastele e mai mult loc, aerul este respirabil și succesul garantat” – pagina 63.
Suzan înțelege viața. Și ajunge la inima cititorului, oferind frânturi din ea.
„Faptul că am crescut cu puțin mi-a dăruit enorm. Știu să simt bucurie pentru orice. Și cred că nu există bogăție mai mare. Iar acest produs al minții umane, bucuria, nu se găsește pe niciun raft și pe niciun site și nu te așteaptă în nicio altă parte a lumii” – pagina 86.
Au fost și câteva virgule pe-aici, pe colea (de exemplu, “Și eu și cioran”, aici se cere virgulă – am scris aici un articol despre subiectul acesta, pe care îl puteți citi AICI). Am mai găsit și ceva ușor de topică, dar nimic care să mă deranjeze vizual, ca cititor. Tot zic să nu le mai observ. E destul de greu ca o carte să fie perfectă. Chiar și la marile edituri am mai întâlnit mici greșeli. Dacă nu este cineva care să corecteze încă o dată după tine e destul de dificil să îți sară ție, ca autor, totul în ochi.
La un moment dat, am simțit că sunt prea multe întrebări personale, multă introspecție și multe gânduri. Nu știu dacă neaparat toate interesante pentru mine. Chiar și autoarea întreabă, la pagina 118 : “Cui îi pasă, în marasmul ăsta existențial din care, în mod cert, se alege praful de toată lumea și de fiecare generație (la propriu), ce anume rămâne după tine! Că știm exact cam ce și nu poate fi altfel”. Cu toate astea, cartea asta mică are niște mesaje foarte frumoase, clare și puternice pentru orice vârstă.
Când ziceam că e puțin obositoare cartea și mă uitam că are doar 170 de pagini (și mă bucuram că nu mai multe), dădeam de câte un pasaj care mă făcea să introspectez la propriile gânduri, la propria viață. Mi se mai întâmplă astfel, uneori, la cărțile pe care le citesc, să mi se pară pe la început că nu-mi oferă ceva cu care să rămân, iar la un moment dat, boom, să dea cu mine de pereți!
Ultimele zece pag mi-au plăcut cel mai mult. Este o carte despre care scriu și pentru faptul că o recomand. Parcă încep să-mi placă tot mai mult poveștile acestea din viețile autorilor. Interesantă și ciudată cititoare mai sunt și eu:).
Povestea de pe coperta cărții „Șosete pentru după-amiază”
„Poveste acestei cărți e una simplă: iubesc să spun ce simt și ce văd! Coperta v-a plăcut mult, sunt sigură. Are și o poveste amuzantă pe care aleg să o spun. Piciorul ăla vesel e al lui Carol, prietenul meu de patru ani, fiul cel mare al prietenei mele Diana. Într-o zi, când așa, în joacă, îl căpăcea bine pe fratele lui mai mic, Călin, a venit la mine într-un suflet arătându-mi rana lui de la război: șoseta ruptă. L-am prins de picior, am desenat pe el cu pixul și i-am făcut o poză, ca să ținem minte bucuria de atunci. Peste câteva luni, după ce am terminat cartea asta, am știut că poza aia este coperta mea. Și da, era o după-amiază cu joacă și fericire maximă” – Suzan Mehmet
Luna martie a fost dedicată celor două cluburi de lectură, din 2, respectiv 16 martie.…
Dragi cititori, iată-ne ajunși la a VII-a ediție a taberei de lectură pentru adulți. De…
Luna martie este magică și pentru că avem două cluburi de lectură programate. Unul a…
În mijlocul atmosferei vibrante și pline de inspirație a capitalei, am organizat pe 1 martie…
Într-o atmosferă plină de pasiune literară și gusturi dulci, cluburile noastre de lectură din București…
Încă o Tabără de Lectură specială am avut în Luna Îndrăgostiților, în inima munților, la…