RECENZIE Tiamel – Legenda ultimului Craniu de Cristal, de Adrian Hulber

Am făcut recenzii pentru multe cărţi pe care le-am citit dar e prima oară când am citit o carte cu acest scop. Nu ştiu dacă e un lucru pozitiv sau negativ dar am fost mult mai atentă la detalii şi implicit mai critică decât în mod normal.

• Titlu: Tiamel
• Autor: Arian Hulber
• Gen: Beletristică, fantezie

Cartea la prima vedere

Având în vedere publicul ţintă, adolescenţii, atât formatul cât şi coperta mi se par inspirate. E o carte diferită, care iese din tiparul obişnuit aşa că va fi greu să dispară pur şi simplu în bibliotecă. Eu, când am văzut-o prima oară, m-am simţit din nou copil. Părea că țin în mână una dintre cărţile de magie ale lui Harry Potter.

Romanul propus este o lectură uşoară în ciuda caracteristicilor fizice ale cărţii. Deşi dimensiunile impresionante ale volumului m-au făcut mă întreb dacă o voi citi în timp util, imediat ce am început lectura temerile mele s-au dovedit nejustificate.

Singurul dezavantaj îl consider faptul că e foarte greu de transportat. Nu e genul de carte pe care ai lua-o în geantă doar pentru a mai citi câteva pagini în metrou.

Povestea

Foarte bine elaborată! Apreciez imaginaţia debordantă şi atenţia la detalii.

După o introducere prea lungă pe parcursul căreia mi-am pierdut interesul de câteva ori, desfăşurarea acţiunii este lineară, iar evenimentele antrenante m-au captivat vreo 200 de pagini.

Deşi autorul abordează un singur fir narativ (persoana a treia, omniscient, omniprezent) modul în care sunt schimbate cadrele face povestea să acopere toate evenimentele importante, transportându-ne, rând pe rând, în în satul Cardas, Munţii Manas, Pădurea adormită şi alte locuri magice pe care autorul le descrie cu îndemânare. Îi urmărim în paralel atât pe eroii principali cât şi planurile răufăcătorilor astfel încât nu de puţine ori am încercat să anticipez ce va oferi următoarea pagină.

Pe scurt, cartea are o poveste bine gândită, are o desfăşurare logică a acţiunii, are suspans, mister şi multă acţiune. Îi lipseşte ceva? Da. Din punctul meu de vedere îi lipsesc multe.

Să începem cu începutul!

Introducerea

În primele pagini, autorul ne introduce în lumea minunată în care Tiamel (căzută din Al Doilea Cerc) trăieşte alături de bunicul ei parnasian, Goruk.

Descrierea lumilor care există undeva într-o dimensiune paralelă cu Pământul este vagă şi confuză. Înţeleg lumea Albă şi Lumea Întunecată, dar Al Treila Cer şi al Doilea Cerc… asta nu mai înţeleg. Dacă există al Treilea Cer unde sunt şi celelalte două ceruri şi Al Doilea Cerc sau trebuia să fie tot Cer?

Sper ca adolescenţii cărora li se adresează cartea să fie mai perspicace decât mine.

Protagonista

Tot în introducere ne este prezentată şi protagonista romanului, Tiamel – sau “năzdravana Ţi” – aşa cum este cunoscută înainte să îmbrace armura de războinică. Aceasta este o adolescentă PERFECTĂ. Înfăţişarea ei e perfectă, conduită şi moralitatea ei sunt perfecte. Totul în ceea ce o privește e atât de perfect încât devine enervant.

În excesul de zel cu care autorul descrie această perfecţiune întruchipată sunt folosite toate epitetele posibile (preafrumoasă, diafană, minunată etc) și toate acestea de mai multe ori. Sunt chiar construcţii care se repetă. Dacă aş fi avut acces la word aş fi apăsat un ctrl F doar aşa, din curiozitate, să văd de câte ori mi-a fost adus la cunoştinţă faptul că părul alb al lui Tiamel este “împodobit cu minunatele şuviţe aurii”.

Se insistă prea mult pe caracterizarea directă a personajelor şi asta nu doar în cazul lui Tiamel. Un cititor căruia i se dă mură-n gură toate informaţiile îşi pierde interesul. De ce ai mai citi 350 de pagini dacă ai aflat din primele 50 toate însuşirile personajelor principale? E normal că “perfecţiunea” nu face greşeli, deci te aştepţi ca totul să se termine cu bine. Nu?

Mi-ar fi plăcut să văd în acest roman caracterul educativ. Mai ales fiind adresat copiilor, adolescenţilor, mi-ar fi plăcut ca personajele să fie autentice şi cât se poate de reale, să facă greşeli şi să înveţe din ele, să aibă momente în care să le fie frică şi să caute în interior curajul de care au nevoie pentru a face lucrul corect dar nu e cazul. În lumea în care se petrece acțiunea atât binele cât și răur sunt desăvârșite.

Intriga

Intriga este reprezentată de apariţia celui de al 13-lea Craniu de Cristal.

Aflată împreună cu bunicul său în oraşul Radas pentru a-şi cumpăra o nouă rochiţă, Tiamel primeşte în custodie cel de Al 13-a craniu de cristal prin intermediul căruia poate comunica cu posesoarea celui de Al 12-lea craniu, Ivone, o pământeancă de 14 ani.

Pe lângă acest cadou, care va schimba viaţa liniştită a lui Tiamel, în această parte a poveştii se mai întâmplă câteva lucruri notabile: apare în peisaj Ramael, care va deveni prietenă apropiată a protagonistei, cele două o întâlnesc pe Thula, personajul negativ, iar eu găsesc în sfârşit un dialog care îmi place.

“–(…) de când negociază lumina cu întunericul? Diavoli afurisiţi (…) în Al 3-lea Cer bogăţia nu se măsoară cu cântarul (…) aici bogăţia se măsoară cu spiritul şi sufletul, iubirea şi dragostea pe care le-o dăm semenilor noştrii indiferent de locul pe care aceştia îl ocupă în Marea Creaţie”

Nu ştiu dacă mi-a atras atenţia această replică pentru că e exagerat de bună sau poate în acel context mi s-a părut a fi. Prin comparaţie cu dialogurile total nenaturale cu care e presărată întreaga carte această replică pare lovitura unui geniu.

Autorul a avut intenţia de a plasa cât mai multe informaţii în mod indirect iar cea mai bună metodă este să le pună în gura personajelor. Da, știu şi înţeleg asta dar în cazul de faţă sunt extrem de multe informaţii nefolositoare care fac dialogurile lungi, greoaie şi nenaturale.

Un alt motiv pentru care lectura nu curge natural sunt înşiruirile obositoare de epitete “Punându-şi capul diafan între mâinile catifelate” “palat nebănuit de mare şi frumos” “preafrumoasă şi curajoasă zeiţă”. Nu neg importanţa figurilor de stil dar nici să folosim cel puţin un epitet pentru fiecare substantiv. Niciun exces nu e benefic.

Desfăşurarea acţiunii

Mi-a plăcut. E multă acţiune, planuri bine ticluite unele reuşite altele dejucate, personaje noi şi interesante, sacrificii şi fapte de vitejie, răutate şi bunătate duse la extrem. Da. Chiar e cum trebuie să fie.

Deznodământul

Ciudat şi confuz. Deşi luptă este câştigată, Ramael se teleportează pe Pământ împreună cu craniul de cristal şi rămâne acolo… sau nu. Sincer această parte nu am înţeles-o? Cum se întoarce Ramael? Se întoarce cu adevărat? Poate în următorul volum voi afla şi eu acest aspect.

Alt lucru pe care nu l-am înţeles este diferenţa temporală între Pământ şi celelalte dimensiuni. Ivone ne este prezentată atât la începutul cât şi la finalul romanului ca o bunicuţă dar pe parcursul poveştii aceasta este o copilă de 14 ani. Când se întâmplă cu adevărat acţiunea? Având în vedere că Ivone nu ştie cu exactitate prin ce aventuri trece prietena sa este exclusă variantă ca întreaga poveste să fie o amintire sau o relatare a lui Ivone. Sau nu?

Despre modul cum e scris romanul

Fiind un roman de debut e normal să aibă unele scăpări şi multe lucruri care ar putea fi îmbunătăţite. Precum am spus şi mai sus nu mi-au plăcut dialogurile dar compensează oarecum naraţiunea şi descrierea.

Sunt cuvinte pe care le-aş evita, le-aş exclude sau înlocui după caz ex: a bumbăci/ bumbăceală şi alte derivate repetate de n ori, a necăji (arhaism ce ar putea fi înlocuit cu succes) “s-au luat de viaţa fiicei mele spirituale” – serios? S-au luat de viaţa ei? Sunt sigură că această expresie de cartier nu e demnă de un înger albinos.

Concluzii generale

Cartea e bună, cu o poveste interesantă şi antrenantă. Cred că va avea succes printre copii, care probabil vor fi mult mai puţin critici decât mine. Eu una am rămas cu anumite întrebări, dar nu ard de nerăbdare să citesc următorul volum.