Roșu, la final de an

 

Roșu nu este o culoare care să se fi aflat vreodată printre preferințele mele. De fapt, nu-mi amintesc să fi purtat vreodată roșu, mai ales rochie roșie, exceptând momentele din copilărie, în care mama îmi alegea hainele și, probabil că oi fi purtat vreo bluziță sau vreo rochiță cu această culoare, de care am uitat, pentru că, în general, am încercat să scot din minte lucrurile care nu-mi fac plăcere.

Iată că azi, la 30 (și ceva) de anișori, aleg să port roșu :). Rochie roșie în noaptea de Revelion. Și cum aș fi putut altfel decât o rochie croită de mine, croită pe gustul meu și pe măsurile mele. Am muncit ceva la ea, am avut un moment în care mi-am spus că sunt pe cale să renunț, pentru că nu mai făcusem rochie strâmtă, care necesită pense și multe cusături. Însă am reușit. Nu singură, ce-i drept. Fără Stefania nu ar fi fost gata :). A ieșit mai frumoasă decât mi-am imaginat. A ieșit superb și îmi vine perfect :). Bine, nu perfect. Mi se pare totuși că mă face puțin… grăsuță. Fusta sau rochia strâmtă scoate toate formele în evidență și se potrivește de minune unei femei suple, înalte și slabe, iar dacă ai șoldurile măricele, cum le am eu :), e cam dificil de purtat. Însă am îndrăznit. Așa cum, de la an la an, îndrăznesc tot mai mult.

Ce-mi doresc de la noul an?

Nu sunt multe de numerotat, dar sunt mari. În ultima vreme, am fost întrebată dacă n-am și eu de gând să mă mărit.

-Nu, vreau să rămân fată bătrână, singură, fără bărbat, fără copii și fără nepoți, am răspuns ironic.

Nu pică prea bine întrebarea asta. Știți de ce? Pentru că ești neînțeles. Normal că-mi doresc tot ce-și dorește o femeie la un moment dat. Mi-e bine, sunt liniștită, nu-mi lipsește cam nimic din cele necesare oricărui om. Doar iubirea. Iubirea este cea care mai trebuie să apară în viața mea.

Cum să explic eu rudelor mele că nu disper să formez o familie doar pentru că am 30 de ani și că „e timpul”? E timpul când consider eu, când simt că am întâlnit omul care să mă însoțească pe acest drum în viață. Știu că nu e bine să treacă prea mult timp pentru o femeie și că acesta e un pas care nu trebuie făcut prea târziu. Dar decât să-l faci și să-l desfaci… mai bine ai răbdare, căci toate îi vin la timp celui care știe să aștepte, după cum spunea Francois Rabelais.

Pe final de an, mă rog pentru sănătate. Deși m-am lăudat peste tot cu imunitatea mea, spunând că eu nu am mai răcit de doi ani și că am tot felul de tratamente băbești pentru a trata răceala, iată că m-a lovit din plin. Ce să mai bag leacuri preventiv, că nici nu am apucat. Dintr-odată am început să tușesc, o tuse foarte urâtă și „coaptă”, să strănut, să curgă nasul, să mă doară capul și ochii ingrozitor. De trei zile mă ține, trei zile în care am făcut tot ce am putut pentru a mă repune pe picioare: ceai de ceapă, de ghimbir și aproape orice plantă din care poți face ceai, picioarele ținute în apă fiartă cu sare și oțet, ACC, Theraflu, multă miere și lămâie la greu. Iar pe lângă astea, oricât de tare m-am ținut eu, am apelat la antibiotic. Îmi era prea rău, pentru a aștepta să-mi treacă într-un mod natural. Ieri am decis să-i dau gripei aer rece de munte. Așa că m-am dus la ski. Ziua am fost oarecum ok, dar peste noapte am crezut că mor, trezindu-mă tușind, aproape că mă înecam. Însă rezist. A sosit și seara asta și, cu ochii plini de lacrimi și cu nasul curgând, mă duc să petrec. Nu mă omoară pe mine o răceală, clar! :))))

Hai, să avem un An minunat, plin cu toate cele mai bune si mai frumoase, să ne iubim si să iubim, ne oferim fericire așa cum considerăm noi că merităm!

La mulți ani!