Să vă zic de ce NU mă consider bloggeriţă

Nu am tocmai o definiţie exactă a ceea ce înseamnă să fii blogger. Aşa că vă spun, pe cât de simplu pot, cum văd eu lucrurile.

Acum câțiva ani, am creat un blog, pe care l-am transformat apoi într-un site. E de la sine înțeles de ce: pentru că-mi place să scriu. Să aştern cuvinte într-un text este cea mai bună modalitate de a mă destresa de toate cele. Sunt dăţi în care acest blog îmi face rău pentru că eu scriu tot ceea ce simt, iar oamenii nu înţeleg în totalitate şi iau cuvintele acestea la modul personal, chiar dacă nu mă adresez cuiva anume.Există libertatea aceasta de a citi pe cine vrei. Aici apar articole care nu sunt întotdeauna scrise de mine. Unele deranjează, enervează, plictisesc etc. Nu le postez pe toate pe pagina mea de Facebook (Roxana Branisteanu), ci pe cele două pagini: „Cuvinte din sufletul meu” și „roxanab.ro„. Prin urmare, cui nu-i convine, poate să uite de existenţa acestui blog. Eu îmi asum atât articolele scrise de mine, cât și pe acelea ale persoanelor care scriu pentru mine, odată ce sunt de acord cu publicarea lor. Asta înseamnă scrisul: să nu dai ceea ce așteaptă doar anumiți oameni. Acesta este un site, cu mai multe categorii, unde fiecare citește ce are nevoie sau ce i se pare că e interesant. Alții citesc doar pentru că mă cunosc și sunt curioși dacă mă exprim corect, dacă scriu frumos etc. Asta înseamnă scrisul: nu poți mulțumi și împăca niciodată pe toată lumea. Și nici nu trebuie, la urma urmei. Eu nu am aşteptat niciodată laude, aprecieri, dar nu neg că-mi place atunci când le primesc. E frumos să ştii că şi alţii citesc şi se regăsesc în cele scrise de tine.

Personal, nu pot spune că-mi plac bloggerii. Sună aiurea din partea unei persoane care are, totuși, blog, nu? Doar că asta e realitatea. Nu îi citesc și nu am pretenția să mă citească. Oricum, foarte rar am văzut bloggeri care să se susțină ori să-și dea like unii altora pentru ceea ce scriu.

De ce am un blog atunci?

Scriu pentru că… nu ştiu, pot spune că acesta este singurul lucru de care sunt sigură. Până la sfârşitul vieţii mele, am să scriu. Habar n-am ce mi-e rezervat să fac peste cinci-zece ani. Sau peste 20. Dar că scrisul va face parte în continuare din viaţa mea, fie că am să scriu cărți, fie că am să mă ocup doar de acest site.

Sunt fericită atunci când îmi transpun gândurile, sentimentele sau pasiunile în cuvinte, atunci când le dau viaţă prin tastarea fiecărei litere. Înainte, obişnuiam să scriu noaptea. Parcă atunci curgeau cele mai curate şi sincere cuvinte. Cred că scriitorilor, în general, nu prea le place somnul :D.

De ce spun că NU mă consider o bloggeriţă?

Nu neg faptul că mi-ar plăcea ca, într-o zi, acest site să producă bani. Deşi am spus, cândva, că n-am să fiu de acord vreodată. Este ca şi cum mi-aş vinde viaţa. Dar de vreme ce am decis ca toate aceste trăiri ale mele să fie publice, să am şi paginile de Facebook care ajută la promovare, deşi nu am investit din punct de vedete financiar, deja nu mai are sens să mă gândesc la lucrul ăsta.

De asemenea, nu neg faptul că, atunci când se va întâmpla acest lucru, şi anume să am un venit din propriile cuvinte scrise aici, voi accepta diverse reclame pe blogul meu. Dar niciodată nu am să promovez ceva în necunoştinţă de cauză. Întâi testez, iar apoi recomand. Pentru că am să-mi respect întotdeauna cititorii, așa cum mă respect pe mine. V-am mai zis că scriu, în primul rând pentru mine.

Un alt lucru de punctat este că bloggerii merg la diverse evenimente. Eu nu. Nu am fost niciodată la un eveniment cu și despre bloguri/bloggeri. Nu zic că nu am să o fac în viitorul apropiat, dar sigur nu va deveni o obișnuință.

Cred că un blogger trebuie să scrie aproape în fiecare zi. Or eu scriu numai atunci când simt nevoia să o fac. Din pasiune, nu din obligație. Nici nu cred că aș vrea să trăiesc pentru a scrie. Câtă vreme un lucru e făcut cu drag, nu mai contează că asta nu se întâmplă atât de des. Ca să capeți și mai mult exercițiu, ar trebui să scrii zilnic cel puțin trei-cinci articole. Și să citești cel puțin zece pagini pe zi din orice (carte, revistă etc).

În altă ordine de idei, mi-aş dori să mă numiţi, într-o bună zi, o mică scriitoare. Ştiu că pentru acest lucru e musai să am minim o carte publicată. Primul meu roman (despre care am mai vorbit la rubrica „Despre mine„), se află ascuns într-un folder numit „personale” şi aşteaptă să am curajul să-l recitesc şi să-l dau mai departe. Nu ştiu încă să fac asta. Pentru că simt că îi lipsește ceva şi nu mai ştiu cum să modific cele scrise în nopţile nebune în care n-aveam somn. Eu nu pot să recitesc nici măcar articolaşele astea, dar o carte de 200 de pagini?! Poate tocmai pentru că mi-e teamă de greşeli. Sau poate pentru că îndrăznesc, în sinea mea, să mă compar cu marii scriitori.

Scrisul este o artă. La fel ca meseria pe care o au sculptorii, pictorii, dansatorii, cântăreţii, magicienii. N-aș prea spune despre mine că am ajuns să fac artă din scris, dar totul este făcut cu pasiune şi cu muncă. Indiferent pe cine am să deranjez, indiferent cât de mult rău am să-mi fac (personal şi profesional) prin acest blog, nu voi renunţa niciodată. Chiar dacă voi fi nevoită să scriu, din nou, sub anonimat, aşa cum se întâmpla acum ceva ani, când nu știa nimeni cine se află în spatele „Cuvintelor” :).

PS: Din când în când, mai puteți intra și AICI. Este un text mai mult decât interesant ;).