Singurătatea este o alegere. O alegere asumată.

Zilele trecute am tot avut discuții pe tema vârstei, cum că nu e bine să fiu singură și că ar trebui să depun efort și să găsesc pe cineva, căci toate lucrurile sunt mai frumoase în doi. Nu neg că nu e așa, dar toate gândurile mele cu ceea ce voi scrie aici au pornit de la fericirea din cuplurile pe care le-am surprins îmbrătișându-se.

Nu sunt de acord cu impunerea singurătății, că ai încercat să ai relații și au eșuat, și drept urmare, ai impresia că și următoarea sau următoarele se vor termina în același mod. Poate, până la urmă, undeva problema poate fi și la tine sau, pur și simplu, nu ai găsit persoana menită ție. Deci dacă simți urma unei traume, fie ea și în stadiul incipient, părerea mea este să mergi la psiholog, te va ajuta  să te descoperi. Nu vindecă o cauză, căci nu e medicament, ci e doar pansament, şi, repet, te ajută să îți descoperi răspunsurile. Sau dacă ești suficient de sincer/ă cu sinele tau, atunci nu mai ai nevoie de ajutor, te descurci ;).

Dar ce se întâmplă în cazul în care singuratatea este stilul de viață pe care vrei să îl adopți? Este calea ta către fericire? Că tot a venit vorba de singurătate ca lucrul care te definește, chiar în această seară discutam cu un prieten foarte bun, care este singur, pentru că așa se simte fericit, nu își dorește nevastă și “puradei”, cum îi alintă el :), iar subiectul era tocmai acesta al singurătății-fericire.

Ideea care mi-a trecut prin cap este că, până în acest punct, nu că nu îmi doresc o relație vreodată, dar ceea ce știu este că, momentan, îmi place să fiu singură. Dacă mă vad căsătorită, nu știu, dacă îmi doresc copilași, nici asta, cel puțin, nu acum, şi îmi place starea aceasta, de singurătate.

De ce nu mă văd cu cineva? Pentru că nu știu dacă mă pot trezi  în același pat cu altcineva, pentru că sunt obișnuită să dorm în diagonală în pat, oricât de mare al fi el, sau nu ştiu dacă voi putea suporta sforăitul în fiecare noapte. Eu pot fi alături de oameni când au nevoie, dar și atunci când am momentele mele de ascultat muzică în caști, timp de zece ore sau de citit non-stop, fără întreruperi, fără că cineva să mă deranjeze sau, pur și simplu, că astăzi am chef să văd două sezoane dintr-un serial și să mănânc doar popcorn și pufuleți și să beau trei litri de ceai, atunci nu vreau să vorbesc  și să văd pe nimeni. Toate acestea îmi lasă impresia că îmi face bine timpul cu mine, doar cu mine și realizez că, pentru moment, îmi asum responsabilitatea pentru cei dragi și pentru mine. Cred că responsabilitățile de cuplu sunt prea mari pentru mine (repet, în momentul acesta), cred că mai am ceva de învățat și, abia apoi, mă pot considera capabilă să fiu un om okay pentru un partner.

Pentru că am învățat să nu mai spun „niciodată”, pentru că nu mai îmi fac planuri pe termen lung, doar pe maxim o lună, sau cele legate de viață profesională, dar pe maxim șase luni, știu că starea mea civilă, în următoarea lună  va fi tot asta: SINGURĂ și NECĂSĂTORITĂ.

Pentru cei care mă compătimesc  și încearcă să mă ajute cu recomandări, dragii mei, nu vă mai obosiți, iubiți-mă așa, singură. Pentru cei care mă acceptă așa, înseamnă  că și-au dat seama că sunt fericită, deci felicitări, mă cunoașteți bine :D!

Iar pentru prințul meu :)…: Iubire, te rog tare mult, mai întârzie și tu ceva timp, bea o bere, mergi la un meci de fotbal, mergi la un streeptease, căci acum, mai am câteva filme și seriale nevăzute, câteva (sute de) carți necitite și multe proiect de început și terminat.  Multumesc anticipat, iubita ta, fericită fără tine!

Autor… Anonim 🙂. Tot ea, care insistă să rămână în umbră. Părerea mea diferă puţin de a ei, doar puţin. Poate am să scriu şi eu. Altă dată :).