Prima iubire. O uiţi de tot sau mai rămâne ceva în suflet?

„Prima iubire nu se uită niciodată” –  sunt vorbe în fața cărora m-am înclinat de nenumărate ori. Primii „fluturi” în stomac sau prima bătaie pe care am simțit-o la vremea respectivă ar fi trebuit să le țin minte forever, nu? Dar primul iubit înseamnă că a fost și prima dragoste? Sau bătăile acelea din piept însemnau iubire? Eu sunt de părere că fiecare persoană din viața mea este prima. Asta pentru că pun pasiune și iubesc, fără a face comparații sau a-mi aminti de fostul sau de primul băiat. Așa, aș putea spune că primul de care mi-a plăcut foarte mult a fost cel care îmi punea bomboane în bancă, pe când eram în clasa a V-a. Am simțit „fluturașii”, pe bune!

N-am luat niciodată drept etalon prima dragoste sau, mai bine-zis (după ce am descifrat un pic treaba asta), prima relație cu un băiat. Recunosc că acea primă relație, pe care am considerat-o la momentul acela prima și ultima iubire, m-a ajutat foarte mult să mă cunosc, am fost amândoi copii și am crescut împreună. Cu el am văzut ce așteptări am de la bărbatul pe care mi-l doresc. Și sincer, prefer dragostea de adult, nu pe aceea din copilărie. Pot spune că sunt, cumva, invidioasă pe unele sentimente de atunci, în ideea că nu mai trăiesc emoțiile cu aceeași intensitate și nu mi s-a mai întâmplat să-mi bată inima nebunește. Însă acum iubesc ceva mai matur, înțeleg altfel iubirea.