Uite, de aceea nu am ieşit până acum la protest.

Probabil că mulţi nici nu vor intra să citească, văzând titlul, şi-mi vor scrie în privat: „Pentru că eşti o PSD-istă nemernică, care a votat cu Ponta!”. Aşa este, dintotdeauna am fost de partea acestui partid, deşi roşu nu a fost niciodată culoarea mea preferată, ba din contră, iubesc galben şi albastru. Şi da, l-am votat pe cel menţionat, însă nu aş repeta asta. Trebuia să-mi anulez votul; nu am gândit cum trebuie atunci. Însă nici pe Iohannis nu l-aş fi fi putut vota. NU AM VOTAT NICIODATĂ DATORITĂ PROMISIUNILOR DIN CAMPANIILE ELECTORALE, nici măcar nu le-am urmărit foarte mult evoluţia. M-am luat după ceea ce am simţit. Repet, am greşit. Însă PSD are rădăcini adânci în sufletul meu… Nu zic nici că-s mândră de asta, dar nici să mă dezic de cea care sunt nu pot.

Am tot stat şi m-am gândit zilele astea, am încercat să nu mă simt vinovată faţă de ceilalţi români de-ai mei care au ieşit în Piaţa Victoriei. Sigur, nu datorez nicio explicaţie nimănui şi fiecare dintre cei ieşiţi la protest a făcut-o pentru el, pentru propriile motive.

Nu am fost şi nu sunt de acord cu OUG 13.

Consider că ar trebui să iasă din puşcărie doar anumiţi deţinuţi. De o parte, acei oameni care au furat o găină, un ou sau ce-or fi putut ei ca să nu facă foamea, iar de cealaltă parte politicienii, care să datoreze banii statului. Aşa aş fi făcut eu acea ordonanţă. Pe mine, şi pe nimeni, de altfel, nu încălzeşte cu nimic ca oamenii ăia (corupţi, nenorociţi, ciume, cum vreţi voi să-i mai numiţi, dar sunt oameni) să stea închişi câţiva ani, apoi să iasă şi să o ia de la capăt. Pe mine mă interesează BANII pe care toţi cei condamnaţi ar putea să-i dea înapoi. Nu mă încălzeşte cu nimic să-i văd ieşind peste trei-patru ani, cu părul mai alb, cu ridurile mai accentuate şi cu o carte scrisă în nopţile triste petrecute după gratii.

„Comunismul mi-a furat tinereţea, închizându-mă şase ani pentru un furt, minor în opinia mea, dar, totodată, mi-a şi dat foarte mult”, mi-a spus un domn cu care am stat de vorbă de curând (poate că am să mai scriu despre el, are nişte vorbe de duh, însă nu-i voi putea face public numele). Categoric, ar fi o lecţie pentru toţi cei care au furat să petreacă câţiva ani fără libertate. Dar repet, importante sunt interesul şi nevoile. Ale mele şi ale ţării.

Nu am ieşit niciodată la un protest.

Pe cuvânt că-mi propusesem să ies mâine şi poate chiar am să o fac dacă voi simţi asta. Ca şi cum aş fi ieşit la o plimbare, până la urmă, căci lumea aşa vorbeşte, că pare o plăcută plimbare ce se petrece în faţa Guvernului, socializare, glume, desene pe asfalt, amuzament şi apoi, dintr-odată, ca la un semnal, toţi încep să strige. Vorbeşte lumea, repet, nu e părerea mea. Sunt convinsă că nu a stat nimeni de plăcere să îndure frigul din serile trecute şi chiar îi admir pe cei care simt să facă asta.

Eu… pur şi simplu nu rezonez cu acest mod de manifestare. Când citeşti o carte, simţi cum vibrezi cu autorul, cum te regăseşti în cele scrise. Aşa şi cu #piaţa. Trebuie să vibrezi cu toţi ceilalţi, nu doar să te afli acolo pentru că şi restul se află. Să urlu în faţa unei clădiri goale… nu pot. Am cântat şi eu „Deşteaptă-te, române!” şi cânt ori de câte ori îmi amintesc. Îmi plac versurile lui Andrei Mureşanu şi, repet cuvântul de mai sus, vibrez cu acele cuvinte, este cântecul cu care am crescut, îl ascultam în fiecare dimineaţă, la ora şapte, înainte de a pleca la şcoală.

Alături de românii care protestează sunt mulţi. De-ai noştri, dar şi din afară. Toţi încurajează. Nu ştiu, însă, dacă în spatele acestor vorbe de susţinere nu există altceva, dacă suntem priviţi chiar atât de bine. Nu mai e vorba aici de cum facem să fie privită politica sau un anume politician, ci de cum este privită întreaga Românie.

STÂNGA este plină de hoţi? De acord. Dar DREAPTA cum este?

Corupţia a existat de când lumea şi pământul, vorba vine. Cu atât mai mult s-a făcut asta după ’90. A murit un preşedinte, au murit oameni, a urmat un haos, prin urmare fiecare a început să bage mâna atunci când a avut ocazia. Unii nu ştiu să se oprească, nu au limite, corect. Să plătească. Ăsta este „strigătul” meu, de aici, din faţa televizorului. Plata în bani.

PS: Nu mă aştept să-mi fie înţeleasă opinia, ci doar acceptată, aşa cum o accept şi eu pe a celorlalţi.