Vin momente în viață când trebuie să te desparți de oameni

 

Îmi dau seama că, uneori, dezvălui prea multe din viața mea și permit, prin scris, ca oamenii să citească mai mult decât niște cuvinte. Sunt conștientă de faptul că acest lucru poate să-mi dăuneze și că, într-o bună zi, vulnerabilitatea și sensibilitatea ce reies din anumite articole nu ar fi tocmai în avantajul meu. Am întâlnit oameni care, cunoscându-ți sufletul, ar fi în stare să te linșeze.

Spuneam acum puțin timp, într-o postare pe Facebook, că nu există activitate fără scop, scop fără interese și viață fără activitate. Într-adevăr, există un scop în spatele a anumitor postări. Îl veți afla la momentul pe care îl voi considera eu potrivit. Până atunci, mă puteți citi în continuare or ba. Noroc că avem această libertate de a lua propriile decizii :). La scris nu renunț pentru simplul motiv că-mi place să fac asta și că, scriind din ce în ce mai des, voi reuși să-mi formez un stil care să mă reprezinte (de fapt, stați, deja îl am).

Am o vorbă pe care am folosit-o de curând, când a apărut o schimbare la serviciu: despărțirea e tristă, dar, întotdeauna, noul aduce ceva bun în viața ta. Pentru că nu mergem niciodată înapoi. Și pentru că nu cred ca vreun om să involueze; n-are cum.

Niciodată nu mi-a mers rău după o despărțire, de orice natură ar fi fost ea. Eu nu am pierdut niciodată, însă oamenii care m-au pierdut pe mine au avut numai laude la adresa mea și păreri de rău; din păcate, deja nu mai făceam parte din viața lor. Pentru că prezența mea chiar face bine; este vorba multora. Ce păcat că realizează acest lucru târziu! Păcat pentru ei, pentru că pentru mine numai rău n-are cum să fie. Mă bucur enorm pentru mine că am puterea să rup legături cu cei care nu știu altceva decât să verse venin. Uneori, mi-l păstrez model pe Lăpușneanu. Iar de plecat am plecat și plec întotdeauna când doresc eu. Sau îi las să plece când doresc eu (oricât de sadic ar suna asta) :).

…Oamenii vin, iar mulți dintre ei și pleacă. Le permiți să se așeze confortabil în viața ta, apoi le deschizi ușa fără a le mai spune măcar „la revedere”. În cazul meu, nu a fost tot timpul astfel. Am considerat că este frumos și de bun simț să lași loc de „salut”, așa că, fată-n față sau printr-o scrisoare, mi-am luat rămas bun. Însă nu am făcut altceva decât să ne bălăcărim, pentru că sunt puțini aceia care știu să accepte despărțirea, considerând-o dezamăgire și înfrângere, în loc să înțeleagă că este una dintre multele lecții pe care le oferă viața.

Când mi-am revăzut o prietenă din copilărie, am fost fericită să depănăm amintiri. Era prietena căreia îi dădeam haine sau cu care împărțeam un covrig de câțiva bani, la vremea aceeea, pentru că doar atât primeam și eu pentru mâncare. Nu îmi ajungea un covrig, mi-era foame în continuare, dar îl puteam mânca pe tot știind că ea n-avea nimic în afară de apa de la pompa din curtea școlii? Ei, și iată că acum, după mai bine de zece ani de când nu mai petrecusem timp împreună, fata s-a supărat pentru că, citez, i-am distrus o față de masă. Este distrusă, într-adevăr, pentru că picăturile de ojă pe care le-am vărsat atunci când mi-am făcut manichiura înainte să plec de la ea nu se vor mai lua cu nimic. Tare m-am întristat, nu atât pentru fața de masă (pe care i-am cumpărat-o și i-am trimis-o prin poștă, dar care, din nefericire, n-a ajuns la ea), cât mai ales pentru atitudinea ei. Dar mi-am dat seama de un lucru: prietenii de odinioară cu greu rămân până în prezent și mai târziu. Pentru că viața nu ne-a oferit experiențe comune, prin urmare avem mentalități diferite.

De curând, o altă prietenă mi-a telefonat și mi-a cerut un favor: să o cazez pe sora ei, pe care nu o cunosc, pentru că vine în București să-l interneze pe soțul ei depistat de cancer. Este o cauză nobilă, nu te costă nimic să oferi un pat unui om. Așa mi-am spus. Asta fusese acum vreo săptămână-două. M-am trezit într-o după-masă că-mi scrie să-i primesc pe sora și pe soțul ei, că nu au unde să stea. În primă fază, i-am spus că trebuia să mă anunțe. Asta și pentru că aveam casa sub orice critică și abia puteai arunca un ac. Dar apoi i-am zis că aștept să-mi spună când și la ce oră ar ajunge ei la mine, pentru că eu trebuia să rămân peste program la serviciu. Ei, și pentru că „mi-am permis” să-i spun că trebuia să mă anunțe din timp, s-a supărat atât de tare încât mi-a zis că… se descurcă și că nu mai are nevoie. Cu alte cuvinte, n-aveam niciun drept să comentez, deși fusesem de acord să primesc în casa mea doi oameni pe care nu-i cunosc. Vorba cuiva drag mie: „prietenii, la nevoile LOR se cunosc”. Dacă nu răspunzi pe loc, pe placul lor, ești inuman.

Tot săptămâna aceasta, s-a mai petrecut ceva, cu o altă prietenă (încă nu folosesc ghilimele la acest mare și rar cuvânt: prietenă). Pentru că am postat ceva cu care ea nu a fost de acord, a numit acest gest al meu „ipocrizie” și că o fac pentru like-uri. Ce prieten, care te cunoaște cu adevărat, poate gândi așa despre tine? Numai unul care nu te-a cunoscut, de fapt, niciodată.

Și o ultimă persoană, pe care am văzut-o precum un părinte (n-are nicio vină, desigur, că mie mi-a lipsit dragostea paternă și că am „îndrăznit” a mă lipi), a aruncat cu pumnii de pietre, de nisip și ce a mai avut la îndemână ori de câte ori a avut ocazia. Nu mi-am putut explica niciodată comportamentul pe care l-a avut față de mine. A preferat întotdeauna să mă atace public, prin comentarii, când ar fi putut să-mi atragă atenția – în ceea ce privește greșelile mele – în privat. Dar nu, era mai plăcut să vadă toată lumea cum îmi dă peste nas și cum încearcă a lovi în mine din te miri ce. A încercat să mă denigreze în fața altor oameni și să-mi aducă o imagine negativă. Am mare noroc, însă, că anumite persoane „nu pun pun botul” la orice mizerie. M-a rănit, pentru că, atunci când ții la cineva, doare al naibii de tare să vezi că tocmai acea persoană are o problemă cu tine. Măcar de ți-ar spune care-i este problema, oful, supărarea, ranchiuna. Pe undeva, vina-mi aparține, pentru că am permis mai multe glume decât a fost cazul. Iar când permiți prea mult, oamenii încep să creadă că au dreptul să șteargă cu tine pe jos.

Iacătă, totuși, că mă bucur de un foarte mare autocontrol încât să nu răbufnesc, să nu răspund nimănui cu aceeași monedă și să mă rup de cei care încearcă să-mi facă rău. Dacă eram slabă de înger, aș fi putut gândi că am pierdut patru oameni dragi dintr-un foc. Dar eu doar mă bucur de faptul că prietenii se triază singuri.