Pentru că sunt îndurerată de tot ceea ce am văzut… nu sunt în stare să găsesc un titlu :(

Mă doare sufletul pentru aceşti oameni. Nu i-am cunoscut pe niciunul dintre ei. Din fericire, nici nu am prieteni care au mers în acel „colectiv”. Atât de trist este, totodată atât de îngrozitor, mai ales modul în care copiii aceştia şi-au pierdut viaţa. Eu bâzâi şi de la o picătură de ulei încins care-mi sare pe mână şi durează cel puţin o săptămână până se vindecă acea băşică. Darămite să-ţi ardă faţa, braţele, corpul…?

Puteam fi eu acolo. Sâmbătă seara era foarte probabil să merg cu o gaşcă de amici. Nu este genul de club în care merg, în niciun caz nu sunt pasionată de rock. În mod sigur, aş alege să merg în oricare alt loc, dar nu la un concert rock. Nu zic că nu ascult deloc muzică rock, doar pe aceea veche. Sâmbătă seara ar fi fost un concert hip-hop, iar la acela aş fi mers şi eu. Poate, totuşi, nu erau artificii, aşa cum s-a întâmplat vineri seara. Poate nu erau atât de mulţi oameni, deci nu atât de multe victime.

Nu pot să nu-mi dau cu părerea referitor la toate coincidenţele care, parcă, au prevestit nenorocirea. De ce s-a folosit burete pe stâlpii din faţa scenei? De ce doar pe acei doi stâlpi, iar pe cei din spate nu? De ce exact pe stâlpii din faţă, unde s-au aruncat artificiile? Ce a fost cu mesajul melodiei „The day we die” exact în momentul în care flăcările se întindeau pe tavan? De ce trupa rock trebuia să se numească fix „Goodbye”? De ce au pus în afiş capul acela de dragon în flăcări? De ce au murit atâţia oameni? Aşa a vrut Dumnezeu să fie? Mi-e greu să cred că Dumnezeul în care cred a vrut să ia 30 de suflete deodată…

Să fie această cretină sărbătoare de vină? Acest Halloween (culmea, al 666-lea care se sărbătorea), despre care n-am înţeles niciodată de ce este sărbătorit de români? Eu nu m-am bucurat de asta nici în copilărie. Nu pentru că aş fi ştiut pe-atunci ce semnificaţie are, nici măcar nu aveam calculator, deci mai greu cu informarea. Pur şi simplu, mi se păreau înfricoşători dovlecii scobiţi sau costumaţiile horror care erau şi sunt amuzante pentru unii.Refuz să cred că tragedia asta a fost o mişcare masonică, satanică sau ce am mai auzit prin jur. Refuz să cred că cineva a putut provoca intenţionat moartea atâtor persoane.

Poate adevărul stă doar în inconştienţa, indiferenţa şi indolenţa unor oameni care au sfidat regulile şi legile acestei societăţi. Ajung astfel să-l citesc pe jurnalistul C.T.Popescu, când spune că „a avut loc un atentat asupra României”.

Nu sunt deloc o persoană fricoasă, iar faptul că am lucrat în presă m-a ajutat destul de mult. Am văzut accidente, cu adulţi şi copii răniţi, la un pas de moarte, înconjuraţi de sânge. Rezist la astfel de privelişti. Însă ceea ce s-a întâmplat m-a marcat rău, rău de tot. Pe lângă rugăciunea pentru cei care s-au dus, mulţumesc zilnic pentru dreptul la viaţă. Pentru faptul că trăiesc. Pentru că am stat acasă. Ştiu, din păcate, că peste câteva zile am să uit să mai mulţumesc. Uităm să mulţumim pentru ce avem şi cerem tot mai des ce ne lipseşte. Probabil că anul viitor, pe 30 octombrie, am să-mi reamintesc de cele întâmplate acum trei seri…

Am meditat puţin în aceste nopţi şi mă gândeam la disperarea mea de a găsi un loc mulţumitor de muncă. Şi am stat să mă întreb… ce e viaţa, până la urmă? Merită să o trăieşti într-un stres continuu, când nu ştii dacă mâine mai eşti pe pământul acesta? Mă uit acum la mine, că stau cu gazele pornite pentru că sunt atât de friguroasă încât căldura de la bloc nu este suficientă. Sunt conştientă că nu e sănătos, de aceea le ţin până în momentul în care aerul din casă devine aproape irespirabil şi le sting. Destul de conştientă încât să nu mă ia somnul cu ele aprinse. În orice caz, mă gândesc serios să-mi iau un extinctor atât în casă, cât şi în maşină. Să fie.

Ar fi tare bine să ştii când îţi este scris să te duci. Să te spovedeşti, să te împărtăşeşti, să-ţi îmbrăţişezi apropiaţii, să le ceri iertare celor cărora le-ai greşit. Tinerii aceştia, care aveau toată viaţa înainte şi care mai aveau multe lucruri de făcut pe lume, s-au dus fără a putea să spună măcar „mami, tati, vă iubesc”.

Eu n-am nicio putere şi nici alţi oameni din rând cu mine. Doar să ne rugăm. Să ne rugăm pentru cei care se zbat în continuare să trăiască. Cei care se află acum la spital, în stare foarte gravă. Cei care luptă pentru viaţa lor pentru a doua oară, pentru că prima luptă au câştigat-o în clipa în care au reuşit să iasă din clubul crimei. Iar pe ceilalţi, Dumnezeu să-i odihnească-n pace…

Şi mi-ar plăcea să nu mai aud oameni care acuză fără să cunoască toate detaliile. Nu iau apărarea preoţilor, dar vă spun sincer, în biserica în care m-am rugat astăzi, s-a ţinut un moment de reculegere pentru cei care s-au dus prea curând din această lume. Haideţi să nu mai manipulăm şi noi publicul cu tot felul de presupuneri…

Iar AICI, pe acest blog, puteţi citi mărturia unui tânăr care a scăpat cu viaţă. Parcă am văzut moartea prin ochii lui. Să-l ajute Dumnezeu să treacă cu bine peste acest nefericit incident şi să uite…