3 mai 1986: Ce lecții am mai învățat :)

365 de zile. Nu mă mai întreb, retoric, când au trecut. Trec și basta. Important e cum treci tu prin ele, căci timpul, care pare că s-a comprimat teribil în ultimii ani, nu ține cu noi. Cu mine, cel puțin. Trec zilele mult prea repede. Dar nu cred că doar “pare”. Citisem un articol acum ceva vreme în care chiar oamenii de știință susțineau că ziua nu mai are 24 de ore.

Lăsând filozofeala la o parte, n-aș fi crezut că tocmai eu am să ajung să spun asta, dar vârsta chiar nu are relevanță. Sau cel puțin nu atât de multă încât să fac un articol despre asta. Mai bine vă povestesc despre experiențele de viață și ce lecții am mai primit. De aceea, am să păstrez tradiția așa cum o fac anual, de prin 2014 încoace (exceptând 2020, când am făcut un vlog pe canalul de Youtube), și ia să vedem ce am mai învățat în acest an ce a trecut:).

Oamenii nu vor sa apari vulnerabil

Scriu acestea pentru că – așa cum ați observat – în ultimul an am devenit destul de activă în mediul online. Majoritatea persoanelor care sunt interesate de activitatea mea spun că o fac datorită naturaleții cu care vorbesc și apar în fața camerei video. Cu toate acestea, o lecție pe care am învățat-o în ultimul an este că oamenii nu vor să te vadă vulnerabil. În fața publicului nu trebuie să apari cu toate problemele tale, persoana care ești în fiecare zi. Nu interesează pe nimeni că ai avut o zi proastă și nu-ți găsești cuvintele. Nu contează că tu faci totul singură, de la idee, regie, text, editare video până la promovare. Trebuie să acorzi atenție fiecărui detaliu, inclusiv cum așezi camera video (de-asta apar strâmb în unele vloguri 😃). Nu vrea nimeni drame și imperfecțiunile de zi cu zi. Nici cum stai tu îmbrăcată prin casă. Să fii atentă dacă îți stă un fir de păr nu știu cum ori că bluza are un fir descusut. Oamenii aleg să te urmărească pentru că ai ceva de spus. Știi să spui o poveste. Că e despre carți, despre filme, fashion, parfumuri, orice. Trebuie să rămâi naturală, dar într-un mod plăcut. Povestind despre cărți, dar să fii prezentabilă. Dacă faci vlog din vârful patului nu e nimeni interesat. Din vârful patului poți povesti cu prietenii.

A rămâne natural și a te da după public par să fie diferite, însă cred că le poți împăca. Ce vor ceilalți să audă cu ce ai de spus. Nu e ceva ce am învățat acum, că nu trebuie să fac eforturi pentru a fi pe placul tuturor. E greu să-ți rămână fidel un public, aceeași oameni mereu. Dar tot timpul vor veni alții. Sunt milioane de oameni care pot rezona cu ceea ce faci, iar cine vrea să rămână, rămâne.

Nu trebuie să te simți vinovat pentru alegerile altora

Îmi vine în minte un mesaj: “Trebuie să te întrebi de ce aleg oamenii să plece din viața ta” :).

Nu știu dacă există vreo persoană până acum care să fi plecat din viața mea și să nu fi revenit. Mai devreme sau mai târziu. Cu părerea de rău ca s-a cam pripit și și-a dat seama că nu sunt o persoană pe care să o pierzi ori cu care să nu mai vrei să vorbești vreodată. Eu îmi văd mult defectele, lucrez cu mare parte din ele, însă văd de asemenea unde înclină balanța atunci când pun calități versus defecte. Când calitățile sunt mai multe, reușești să gestionezi și să construiești din defecte. Din păcate, atunci când are loc o ruptură între persoane, nu e vorba că ești atât de mândru încât să întorci spatele, că așa vrei tu. Eu mă țin departe de gânduri otrăvitoare, cum ar fi frustrarea, furia, resentimentele. Iertarea e foarte importantă atunci când crezi că cineva îți greșește (spun “crezi”, pentru că și asta poate fi relativ, iar celălalt să considere că nu ți-a făcut nimic greșit). Un om poate greși, dar asta nu anulează tot ce a făcut bun până atunci, iar o singură greșeală nu este ceea ce îl reprezintă în totalitate. Eu sunt dură cu cei care îmi sunt dragi, aproape că “decapitez” atunci când mi se greșește :). Însă nici pe mine nu mă reprezintă purtarea asta. Pur și simplu intervin niște sentimente în timp. Nu poți să stai plecat din viața cuiva cu lunile ori cu săptămânile și să revii ca și cum nu v-ați văzut de ieri. Asta nu se întâmplă decât în două situații: o prea  sinceră prietenie ori o prea mare iubire. În rest, dacă nu ai legat relații strânse, e mai greu să revii la puținul pe care l-ai avut. Cum spuneam într-un articol, în care am citat-o pe una dintre scriitoarele mele preferate, Isabel Allende, “adevărata prietenie rezistă timpului, distanței și tăcerii”. Doar oamenii care te cunosc cu tot cu defecte pot să rămână în viața ta. Pentru că viața în sine nu are doar lucruri pozitive și nici oameni perfecți.

Ce spuneam mai sus este că nu trebuie să te simți vinovat pentru alegerile altora. Fie că e vorba de familie, prieteni, partener/ă. Fiecare să-și asume alegerile. Iar dacă oamenii decid să plece, lasă-i să o facă. Chiar cu riscul de a nu se întoarce. Tu știi cine ești, nu a muncit nimeni alături de tine la persoana care ai devenit. Și asta este cea mai grea muncă de pe lume: cea cu tine însuți/însăți. Dacă oamenii se întorc, poate nu îi poți primi înapoi cu brațele deschise, dar poți ierta. Dacă se mai poate face ceva în privința relației, dai o șansă, pentru că este extrem de greu să legi relații – de orice fel – astăzi. Este atât de multă vanitate în oameni încât nu e suficient să lași doar tu de la tine. Trebuie să vină din ambele părți. Iar din viața mea nu au plecat niciodată oamenii care au ajuns să mă cunoască și să-mi fie prieteni. Niciodată:).

Pentru a transmite un mesaj către public, trebuie să investești

Eu nu am plănuit să devin influencer pe Instagram. Este un cuvânt prea clișeic, preluat de milioane de români care investesc în imaginea lor. Îmi apar persoane pe Instagram cu poze promovate, iar când intru pe profilul lor nu văd nimic. Nimic. Zero. Nicio poveste. Știți voi citatul filantropic cu “mâna întinsă care nu spune o poveste” (pe care l-am adăugat potrivit într-un context din romanul “Dragostea pe strada mea”). Cum ziceam și mai devreme, trebuie să spui o poveste. Sunt oameni care dau like doar pentru că ai ieșit bine în poză, chiar dacă nu ai un text. Pentru mine trebuie să existe o poveste. Iar dacă fotografia nu este însoțită de text, trebuie să aibă un sens, să spună ceva. Și sunt câțiva oameni pe care îi urmăresc doar datorită fotografiilor tocmai pentru că în spatele lor există o poveste. Și asta încerc să fac și eu de fiecare dată. Uneori, îmi iese. Alteori, nu. Este o permanentă învățare, mai ales când nu ai un om de marketing în spate și tu faci totul. Mi-am dorit să cresc organic, iar asta din același principiu ca la publicarea cărții: dacă cineva este interesat de activitatea ta, te caută. Însă nu funcționează lucrurile astfel. Eu abia acum am început să înțeleg puțin algoritmii Facebook/Instagram/Youtube. Oamenii pot fi interesați de ceea ce faci, dar trebuie să ajungi la ei. Mie nu îmi plac postările promovate. Sunt enervante, plictisitoare, deranjează. Așa că la rândul meu am evitat să fac asta. 

Sunt obișnuită să nu vină prea repede lucrurile în viața mea. Să muncesc poate mai mult decât alții pentru același lucru.

Nu am un buget alocat pentru promovare și nici nu voi avea curând. Din păcate, oamenii pur și simplu nu ajung la mesajul tău dacă nu ai instrumentele necesare (cele tehnice, în principiu, care mie îmi lipsesc cu desăvârșire). Am crescut mult în ultimul an, cu zero investiție. Dar creșterea a fost pentru mine, ca persoană. Acum vine partea a doua a creșterii. Am investit și voi investi în continuare timp și energie. Poate că ar trebui să “rup” din buzunar și să investesc și bani. Acum câțiva ani, o prietenă s-a oferit în câteva rânduri să-mi scrie proiectul pentru Start UP Nation. Am refuzat, deoarece nu aveam ideea. Și nu îmi era clar dacă îmi place zona asta în care am intrat. Pentru că nu e chiar un lucru ușor să apari public. Să îți asumi fiecare cuvințel, fiecare apariție, bună sau rea. Acum aș vrea proiect Start UP, dar… nu mă mai ajută vârsta. Na, că tot ziceam eu că nu are relevanță câți ani împlinești. Aici are, pentru că treaba asta se poate face până în 35 de ani.

Într-un final – pentru că simt că deja am scris cam mult (știți că vorbesc mult, nu doar verbal, ci și în scris – cum credeți că am pus 350 de pagini într-un roman? Și apoi, așa e când te naști de Ziua Mondială a Libertății Presei, ai libertatea de a sărbători și în scris 🙈) – ce am realizat în ultimul an? În afară de publicarea cărții a cărei lansări a avut loc în octombrie 2020? Sau de creșterea canalului de Youtube și a grupului iCarte, iParte? Și a conturilor de Instagram, unde fac (prea des) stories (în pandemie a început totul, să știți 😃)? Îi am mereu în minte pe cei 4C: Comunicare, gândire Critică, Creativitate și Colaborare. Fără acestea, degeaba ai scris o carte și degeaba faci vloguri. Sunt multe învățăminte în afară de cele menționate, în mare parte în ceea ce privește dezvoltarea mea personală. Cu fiecare an, sunt mai fericită. Iar asta mi se datorează 100%, pentru că și fericirea este o alegere. Muncesc extrem de mult la fiecare activitate pe care o fac, dar pun pasiune. Iar de scris toate acestea le scriu mai ales pentru mine, pentru ceea ce simt. Mi-ar plăcea să găsesc timp și să recitesc articolele scrise în anii trecuți pe 3 mai.

În încheiere, vă doresc ani fericiți, să vă bucurați de viața și de vârsta pe care o împliniți, vă mulțumesc în avans pentru urări și vă invit la un pahar când s-o putea să ne întâlnim într-o gașcă mai mare! 🤗