Nu puține persoane îmi spuneau anul trecut: știi, poți să spui că ai împlinit 23 de ani, nu 32. Ei, unde sunteți să-mi spuneți și azi treaba asta? Cum o mai dai la întors la 33? Hm…? 🙈

Glumesc. Am mai spus asta și rămân la aceeași părere: după 30 de ani încoace am fost mai bine ca niciodată. Nu cred că am avut vreodată o problemă în a-mi recunoaște vârsta. Văd cearcăne și riduri când mă privesc în oglindă, însă nu mă îngrijorează foarte tare. Am, totuși, o mică problemă, dacă o pot numi așa: mi-am dorit mereu să fiu o mămică tânără. Când o să se întâmple asta, probabil într-un an-doi de aici încolo,  n-am să mă consider ”trecută”, înaintată în vârstă, dar sunt conștientă că nici prea tinerică. Când fiică-mea va avea zece ani, eu o să am 40 și ceva (uau!). Pe de altă parte, mă bucur enorm că nu am făcut pasul ăsta până acum. Un copil are nevoie de ambii. Știu, merge și separat, cu atât mai mult cu cât este așa des promovată egalitatea între sexe, iar femeia a ajuns să se descurce în toate poate mai bine chiar decât bărbatul. Eu sunt de părere că acel copil merită iubire din ambele părți. Pe de altă parte, vreau să fie un copil dorit. Am văzut multe persoane care au ales să fie părinți doar pentru că au simțit nevoia de a umple un gol; ulterior, asta s-a resimțit în multe situații ale vieții lor.

Trei lucruri pe care mi le doresc la 33 de ani

Obișnuiam să scriu în fiecare an câte un articol căruia îi dădeam titlul “3 mai 1986. Trei lecții de viață”. Trăgeam linie și calculam: ce am realizat în ultimul an, ce am mai trăit, cât am mai iubit. Începând cu anul trecut am schimbat titlul și am început să scriu despre ce anume îmi doresc. De la mine pentru mine :).

…să știu ce-mi doresc

Simplu și ușor haios, nu? Îmi doresc să știu ce-mi doresc :). 

“Uneori am noroc și scriu mai bine decât pot”, spun citându-l pe Ernest Hemingway, care făcea referire la faptul că trebuie să te provoci pe tine însuți/însăți și să faci lucruri noi pentru a te depăși. Eu vreau să fac multe în viața asta. Și cred că eu însămi sunt un proiect în lucru. Când am primit întrebarea “care e scopul vieții tale?”, am stat un pic să mă gândesc. Nu am descoperit. Aș putea spune că am mai multe scopuri, dar nu l-am descoperit pe acel unic. Acel scop pentru care vine un om pe lumea asta. Probabil că până la finalul anilor mei am să aflu. Nu e musai să-l știi în decursul vieții tale. Ar fi ideal, desigur, pentru că având un scop știi precis cam în ce direcție mergi și ce pași ar trebui urmați pentru a-ți atinge țelul. Cel puțin am curaj să mă bag în necunoscute. Habar n-am de unde îmi vine tot acest curaj, l-am avut cam dintotdeauna, însă el e la pachet cu o mulțime de temeri și de frici. De aceea cred că e bine să îndrăznești a face lucruri noi, indiferent de rezultat. N-ai cum să pierzi ceva din asta. Sigur că selectezi, nu te arunci chiar la orice doar de dragul de a face ceva. De exemplu, sunt în echipa de catchball, deși nu am fost niciodată o persoană prea sportivă. Îmi doresc să joc toată viața acest sport, să ajungem să avem o Federație de Catchball, să se implice oameni care pot sponsoriza, autoritățile să ne susțină etc. Probabil nu va fi niciodată privit ca voleyul, dar orice sport este benefic și util. La fel mă implic și în alte activități noi, chiar dacă nu știu ce mă așteaptă.

…să înțeleg că nimeni nu-mi este dator cu nimic

Azi pot fi sinceră și pot spune că am greșit. Am considerat că un bărbat îmi datorează iubirea lui, că cei de lângă mine îmi datorează respect și recunoștință, că un angajator îmi datorează apreciere. Tare greșit. Dacă iubesc, celălalt nu-mi este dator să mă iubească la rându-i. La fel cum niciuna dintre prietenele mele nu are datoria de a mă înțelege. Să mă accepte, da (pentru cine mă vrea alături zic ). Însă nu e obligată să mă și înțeleagă. Multă vreme am făcut confuzie între acceptare și înțelegere; ori credeam că ambele mi se cuvin. La fel cum angajatorul nu are datoria să-mi ridice statuie ori să-mi dea vreun bonus de o mie de euro pentru faptul că stau peste program și-mi dau silința să fac lucrurile tot mai bine. Uită și tu de asta, pentru că nu vei primi nici statuie, nici coroană, nici cinci salarii în plus. Este alegerea ta să rămâi într-un loc. La fel cum alegi să rămâi lângă acele persoane care aduc toxicitate în relație, de orice natură ar fi ea. Dacă nu ești iubit, nu ești apreciat, valorizat, respectat, acceptat… ce mai cauți acolo? Închide cercuri atunci când simți că s-a rupt ceva ce nu mai poate fi vreodată legat/ înnodat. Acum ceva ani am avut o prietenă care mi-a fost foarte dragă. Însă din cauza unor neînțelegeri, cauzate mai mult de furie și frustrări, nu ne mai vorbim. Eu am încercat să repar lucrurile, și nu pentru că aș fi greșit mai mult decât a făcut-o ea, ci pentru că am o viziune foarte amplă cu ce poate fi peste ani, și anume că ce-ți pare acum serios și dureros poate fi banal, pueril peste o vreme. Și atunci de ce să strici o prietenie din cauza unor nervi, a unor supărări care vin și trec? De ce să rămâi cu amintirea lucrurilor frumoase care v-au legat când puteți avea o prietenie pe viață? Este extrem de greu să ai cu adevărat prieteni, adică acei oameni la care să poți apela în momente critice și să-ți fie alături și când dai de greu, nu doar când e vorba de râsete și distracție. Ei bine, referitor la acea relație, este încheiată definitiv. Nu mai simt nimic acum, nici măcar amărăciune. E ca și cum ai sparge o vază superbă de cristal: slabe șanse să o mai poți lipi.

Toate acestea menționate mai sus, cu privire la datoria oamenilor față de mine, sunt valabile și invers. Nu datorez nimic nimănui. Nici măcar familiei. Părinții sunt cei care te-au adus pe lume și te-au crescut, însă nu le ești dator pe viață. Totul ține de iubire și de respect, pe care le oferi dacă simți, dacă vrei, nu pentru că le darorezi. 

…să fac un lucru de oricâte ori e nevoie pentru a-l învăța perfect

Nu întâmplător cred că este faptul că acum citesc o carte numită “Ikigai – secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită”, pentru că mă regăsesc în spusele autorilor și m-a inspirat puțin în scrierea acestui articol. Abia aștept să-i fac recenzia, pentru că sunt lucruri faine scrise acolo și doresc să vi le împărtășesc, totodată să vă recomand cartea.

Eu sunt genul de persoană care face mai multe activități deodată. Asta nu înseamnă că sunt dotată cu niște abilități rar întâlnite. Dimpotrivă, toată acea multitudine de activități îmi consumă multă energie și nicidecum nu pot spune că fac totul extraordinar de bine. Este chiar dovedit științific că persoanele care sunt multitasking sunt de obicei și cele mai puțin productive, chiar dacă par să câștige timp făcând mai multe lucruri în același timp. Când creierul trece continuu de la o activitate la alta crește numărul de erori și scade capacitatea de memorare.

Ați vazut ”Jiro dreams of sushi”? Jiro este recunoscut pentru restaurantul său din cartierul Ginza, iar Michelin l-a desemnat ca fiind cel mai bun restaurant de sushi din lume. Jiro face sushi în fiecare zi, de peste 80 de ani. În documentar se poate vedea cum fiul lui învață să facă omletă și, oricât de mult exersează, tatăl său nu-i spune niciodată că e bine. Însă acesta exersează ani la rând până când, în sfârșit, maestrul îi dă aprobarea. Dau acest exemplu pentru că fiul nu a renunțat niciodată. Îmi puneam întrebarea “oare nu s-a săturat să spargă ouă în fiecare zi și să facă omletă”? Nu. Nu, pentu că pur și simplu se bucură la maximum să facă asta, e pură fericire și pentru asta trăiește. 

La fel îmi doresc să fac orice lucru. De exemplu, să croiesc atât de bine un model (de orice, fustă, rochie, turban etc) încât să nu mai am nevoie să-mi întreb profesoara la atelier. Sigur că de retușat va fi întotdeauna nevoie. Handmade-ul nu va fi niciodată perfecțiune. Croitoria m-a învățat să am răbdare. Însă tot lucrez repede și fac astfel mici greșeli. Vreau și încerc să lucrez puțin și bine. Am o fustă pe care, probabil, am să o prezint într-un articol. Este o creație la care am lucrat ceva vreme, este un model nou, inspirat din colecția Dior, o fustă midi, cu mult tul pe dedesubt. Am ceva greșeli la ea; unele se datorează faptului că e prima dată și nu am știut cum să fac (pentru că profa dă niște indicații, nu chiar mură-n gură), dar și pentru că îmi doream să o termin repede, să ajung la rezultat, să o port, să mă învârt în ea printre Acropole în Atena 🙈. În fine, ce voiam să spun este că, uneori, uit de pași, de drum și mă gândesc prea mult la destinație. Pentru că ambele sunt importante pentru mine. 

În rest, îmi doresc să fiu o persoană calmă, răbdătoare. Am fost mult vreme la extrema cealaltă, adica agitată, impulsivă, într-un ritm mereu alert. Încă învăț, de fapt, să-mi păstrez calmul și răbdarea. Să fiu zen fără să mă enerveze cutare și cutare. Să accept oamenii așa cum sunt. Să nu judec. Să mă uit în grădina mea și să-mi culeg propriile buruieni și să îngrijesc propriile plante. Să accept pierderile cu mai multă ușurință. Să înțeleg că, dacă am pierdut ceva, acela nu a fost pentru mine. Că dacă nu primesc un job e pentru că altcineva a fost mai potrivit, iar pe mine mă aștepta la colț ceva în care mă regăsesc cu adevărat și mă pricep mai bine. Să pricep că daca se termină o relație pur și simplu nu eram unul pentru celaălalt. Poate el va întâlni femeia care să-i aducă fericire, iar eu bărbatul care să simtă ce mi-ar plăcea fără ca eu să cer.

Oricât de cliseic ar suna, simt nevoia să scriu asta: cu fiecare an care trece realizez tot mai mult ca nimic, aproape nimic nu vine nemuncit. Că e job, că e o realizare personală, că e o relație cu apropiații sau cu cel de care te îndrăgostești și te gândești că poate fi acea “your better half” – pentru toate trebuie să depui un efort mai mic sau mai mare. Și, mai ales, trebuie să vorbești, să spui lucrurilor pe nume. E greu să spui cuiva ce vrei/ce ți-ar plăcea. Cred că e teama de refuz sau de interpretare a celuilalt.

Nu în ultimul rând, mi-ar plăcea să învăț să practic meditația. Să încep cu măcar 30 de minute pe zi. Să-mi las deoparte cele 60.000 de gânduri care-mi trec zilnic prin minte, după cum estimează experții. Nu fac asta deloc. În timpul liber citesc, scriu sau fac ceva. Mereu fac ceva. Dacă nu sunt la sport, sunt la mașina de cusut. Dacă nu cos, fac activități de rutină. Dacă nu fac asta, merg la pas prin București. Și altele. Zilnic ceva. Și parcă aș vrea saă mai și stau. Să mai las lucrurile să și treacă pe lângă mine. 

…Și gata, mă opresc. Prea multe îmi doresc. Dumnezeule, cât am scris! Scuzați că v-am reținut 😅🙈. Mulțumesc celor care fac testul de luni săptămânal, că nu mă certați prea tare când greșesc câte-un răspuns, că-mi dați sfaturi și idei și reveniți cu feedback. PS: Nu, n-am renunțat la vlog 😊.

Cin-cin! 😊😘

DISTRIBUIȚI

8 COMENTARII

  1. La Multi Ani, Roxana!

    Lucruri interesante ai scris, o perspectiva foarte sanatoasa, dar lipseste ceva parca…

    Oricum, felicitari pentru poza cu tine la masina de cusut. Foarte reusita!

  2. La multe zile de 3 mai! Să vi se împlinească dorințele!Să vă însoțească totdeauna dragostea de viață și să vă iubească viața. Mulțumesc pentru atâtea lecții frumoase pe care ni le dăruiți!

  3. Happy Birthday!
    Cind te am cunoscut, mi a placut pe loc de tine. O simpatie intre prietene, frumoasa si plina de admiratie.
    Esti deosebita Roxana!
    Urmeaza ti impulsul sufletului tau, apropiete in fiecare an tot mai mult de propria ta esenta. Fiecare traieste povestea proprii lui vieti.
    Fii azi o versiune mai buna decit cea de ieri a propriei fiinte.
    La multi ani!
    Yours, Monika Mirela

  4. Iertare, anul acesta am ratat aniversarea ta si a altora, din pacate… Citeam ce-ai scris si ma gandeam „uite ce s-a maturizat!” Cu adevarat, unele lucruri nu le intelegem pe deplin pana nu trecem prin ele! La multi ani, fata draga! Sa fii sanatoasa, ca sa te poti bucura de toate cele pe care, dorindu-le, la un moment dat le vei dobandi!

    Apropo, intr-un an, doi, zici? Abia astept!

    • La multi ani si tie, Crengu! (Stiu ca ne-am nascut Prin aceeasi perioada :D) PS: Un an, doi, trei… important e ca va fi intr-o zi. Pentru ca stiu ce imi doresc si am sa fiu pregatita pt acel moment :).

LĂSAȚI UN MESAJ